Cozonacul este o prăjitură făcută din aluat dospit, frământat cu ouă, lapte, unt, zahăr şi diverse ingrediente, fiind, de regulă, nelipsit de la mesele de Crăciun şi de Paşte.

Cozonacul are o istorie îndelungată. La originea cozonacului, ca şi a altor prăjituri cu aluat, se află pâinea, iar tehnicile de dospire şi coacere au evoluat în timp. Drojdia a fost folosită din timpuri străvechi ca ferment pentru dospirea aluatului.

Dovezi arheologice atestă existenţa unei forme de aluat la unele comunităţi neolitice. Este vorba, mai exact, de nişte grăunţe sfărâmate, amestecate cu apă şi coapte pe o piatră caldă.

În Egiptul antic existau, conform descoperirilor arheologice, cuptoare pentru copt. De asemenea, desene care datează de cca 4.000 de ani atestă că egiptenii ştiau să facă pâine dospită de felurite tipuri, unele fiind îndulcite cu miere.
Tot în Antichitate, grecii făceau un tip de cozonac îndulcit cu miere şi presărat cu nuci, care se numea ''plakous''.

Romanii, care au preluat folosirea drojdiei de la egipteni şi greci, au diversificat şi îmbogăţit reţeta pentru cozonaci, adăugând, spre exemplu, ouă, unt, fructe uscate. Romanii au avut la început două feluri de cozonac, care erau oferite ca ofrandă zeilor: ''libum'', un cozonac de dimensiuni mai mici, şi ''placenta'', un cozonac cu brânză, stafide şi alune. Mai târziu au apărut şi variante de cozonac, de dimensiuni mai mari, consumate de oameni.

În Evul Mediu, brutarii europeni făceau adesea cozonaci cu fructe uscate deoarece acestea ţineau mai mult timp.
În Marea Britanie, prima reţetă de cozonac a apărut într-o carte de bucate în 1718, autoarea recomandând ca aluatul să fie copt în forme lungi şi înguste, această formulă rămânând consacrată până în zilele noastre.

Francezii foloseau pentru cozonacul propriu-zis termenul ''la brioche''. În secolul al XIX-lea, cel de-al treilea fel de mâncare, desertul, conţinea adesea cozonac.

În timp, tehnologia a progresat, făcând mai uşoară prepararea cozonacului. Bicarbonatul de sodiu, iar apoi praful de copt au înlocuit drojdia, făcând aluatul să crească mai mult şi mai uşor. Un alt avantaj a fost apariţia cuptoarelor cu temperatură controlată.

Cozonacii pot fi drepţi sau rotunzi, simpli sau împletiţi, pot avea umpluturi cu diverse compoziţii (nucă, mac, alune, stafide, rahat, fructe uscate, cacao, brânză dulce, marmeladă , sau o combinaţie între acestea), după cum pot avea bucăţi de nuci, rahat, stafide etc. înglobate în aluat.

În general se consideră că reţeta de cozonac aşa cum este ea cunoscută în prezent a fost consacrată în secolul al XIX-lea de europeni. În zilele noastre există şi în rândul europenilor diferenţe în ceea ce priveşte preferinţele: românii, de exemplu, preferă cozonacul mai pufos şi mai crescut, englezii preferă cozonacul mai uscat şi cu fructe confiate, iar francezii preferă cozonacii în forme mai mici, cu ciocolată sau diferite umpluturi. AGERPRES (Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Horia Plugaru)