Aflată în Piaţa Universităţii din Bucureşti, statuia lui Mihai Viteazul a devenit un simbol de polarizare a crezurilor esenţiale, majore ale românilor, în momente de răscruce pentru istoria noastră modernă şi contemporană.

Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, prima din România, a fost opera sculptorului francez Albert Ernest Carriere Belleuse şi, la timpul respectiv, amplasamentul ei s-a realizat pe un soclu din marmură. Domnitorul primei Uniri a fost înfăţişat de artistul plastic călare, poziţia sa ilustrând un avânt majestuos, ţinând braţul stâng ridicat în sus şi strângând în palmă o secure destinată pentru luptă.

Pe fiecare dintre cele patru cornişe ale soclului este plasată câte o stemă confecţionată din bronz, două aşezate în faţa şi în spatele acestuia, evidenţiind simbolul heraldic al Ţării Româneşti: vulturul; celelalte două părţi laterale expun zimbrul moldovenesc şi stema Transilvaniei.

Statuia a fost adusă la Bucureşti, în primele luni ale anului 1874, şi montată pe locul ce-i fusese destinat. Întrucât existenţa statuii lui Mihai însemna, în viziunea guvernelor de la Viena şi Istanbul, o manifestare de independenţă a României, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu a trebuit sa adopte o atitudine de tărăgănare a inaugurării monumentului, pentru a evita o posibilă încordare diplomatică în relaţia cu cele două imperii. Statuia a fost amplasată pe locul unde a existat biserica Sf. Sava, demolată în 1873 din raţiuni exclusiv edilitare, instituţia respectivă reprezentând ultimul aşezământ al vechii mănăstiri din această zonă centrală a oraşului.

La puţin timp după dezvelirea statuii, momentul a fost reflectat într-o serie de creaţii literare, cea mai cunoscută fiind poemul ''Odă statuei lui Mihai Viteazul'' de Vasile Alecsandri, care a apărut în ''Convorbiri literare'' nr. 9 din 1 decembrie 1874.

Evenimente importante, majore din istoria României au adus monumentul în centrul atenţiei publice. Participarea României la Războiul pentru cucerirea Independenţei de Stat în anii 1877-1878 a însemnat şi scrierea unor pagini de neşters în cronica eroismului individual şi colectiv, una dintre acestea fiind bătălia din 30 august 1877, când a fost cucerită reduta otomană Griviţa I din complexul fortificaţiilor turceşti de la Plevna, reprezentând o victorie de prestigiu asupra inamicului.

În Ordinul de zi din 5/17 septembrie 1877 dat şi semnat de Carol I, după ce se sublinia contribuţia remarcabilă a Regimentului 14 Dorobanţi şi a Batalionului 2 de Vânători, alături de trei batalioane ruseşti în cucerirea unui drapel şi a trei tunuri de către armata română, suveranul a hotărât: "Aceste trofee ordon a se trimite în Capitala ţărei şi a se păstra acolo ca o veşnică dovadă a vitejiei armatei româneşti. Drapelul se va păstra deocamdată în Arsenal. Iar tunurile luate de la vrăjmaş, două se vor aşeza de ambele părţi ale statuei lui Mihai Viteazul. Umbra măreaţă a gloriosului domn va vedea astfel că oştenii români rămân până astăzi fii ai eroilor de la Călugăreni". La 11/23 septembrie, tunurile au fost amplasate lângă statuie, în prezenţa principesei Elisabeta, soţia domnitorului Carol I.

Anii care au urmat momentului 1877 s-au caracterizat prin numeroase şi ample manifestări, care decurgeau din firescul mers al istoriei naţionale, cu evidente raportări la trecutul nostru istoric. Astfel, în timpul ocupaţiei germane şi a aliaţilor lor - bulgarii şi turcii - tunurile cucerite la Griviţa au fost ridicate de inamic de la locul lor şi, după cum scria I. G. Duca în ''Memoriile'' sale: ''Tunurile, care după 1877 fuseseră aşezate lângă statuia lui Mihai Viteazul, au fost cele dintâi trimise la Constantinopol''.

Un autor consacrat participării României la Primul Război Mondial, Constantin Kiriţescu, scria cu îndreptăţită mâhnire despre acest moment: ''Până şi turcii găsiră prilejul să capete o satisfacţie. Au ridicat de la statuia lui Mihai Viteazul şi de la Palatul Regal vechile tunuri de la Plevna şi le-au trimis la Constantinopol. Poate că-şi închipuiau că au smuls cu aceasta şi pagina Plevnei din istoria războiului româno-turc''.

Şi regina Maria, fidelă observatoare a semnificaţiei istorice a Marii Uniri, nota în ''Însemnările'' sale zilnice, despre atmosfera de mare sărbătoare, care a domnit în Bucureşti, în momentul intrării familiei regale în Capitala ţării întregite în ziua de 1 Decembrie 1918, în fruntea Armatei Române: ''Oraşul era în delir. Noi lipsisem doi ani, timp în care populaţia oraşului cunoscuse ororile ocupaţiei şi ce însemna ea, iar acum ne întoarcem victorioşi în ciuda nenorocirilor, revenind cu împlinirea visului de secole, visul de aur al României. Ne întorceam cu România Mare ca 'Regele şi Regina tuturor românilor', este de necrezut şi totuşi aşa este. Procesiunea noastră a înaintat până la Piaţa tradiţională de lângă statuia lui Mihai Viteazul, unde în fiecare an de 10 Mai se desfăşurau altădată parade, oprindu-ne acolo, iar toate trupele au defilat prin faţa noastră. Este greu de descris încântarea frenetică a întregii populaţii''.

Şi în vara anului 1940, în lunile iunie şi august, românii s-au strâns în jurul statuii lui Mihai Viteazul, protestând faţă de samavolnicele cotropiri teritoriale săvârşite de URSS şi Ungaria horthystă, împotriva politicii de dictat şi de agresiune la adresa unităţii noastre naţionale. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea;editor: Marina Bădulescu)