Compasul este un instrument folosit încă din antichitate pentru măsurarea distanţelor, a lungimilor de transfer de la un desen la altul, şi pentru a desena cercuri. Matematicianul grec Euclid a folosit în ''Elemente de geometrie'' compasul rudimentar. Compasul roman antic a supravieţuit în colecţiile Muzeului Britanic. Înainte de secolul al XVIII-lea, compasul avea două puncte ascuţite, cum ar fi separatoarele.

Obiectele de colecţie au fost realizate din alamă, argint, aluminiu, oţel, precum şi alte metale, lemn şi plastic. Acestea au fost făcute în Germania, Elveţia, Marea Britanie, Statele Unite, Franţa şi Japonia, între secolele XVIII-XX.

Compasul pentru desen şcolar are două picioare, unul cu un punct ascuţit pentru poziţionarea instrumentului într-un loc fix şi unul pentru un pix sau creion pentru desenarea unui cerc. Unele compasuri au puncte interschimbabile, astfel încât acestea să poată funcţiona ca separatoare. Ambele tipuri de obiecte au fost vândute pe scară largă în mod individual sau în seturi de instrumente pentru desen din secolul al XVII-lea pînă în secolul XX. Factorii de decizie ai instrumentului, cum ar fi Nicolas Bion în secolul al XVIII-lea şi William Ford Stanley în secolul al XIX-lea, au oferit descrieri detaliate ale diferitelor tipuri de separatoare şi compasuri potrivite pentru diferite sarcini de desen.

Cele aproximativ 50 de obiecte şi documentaţii aferente în colecţiile de matematică NMAH ilustrează diversitatea formelor ale compasului, precum şi proliferarea instrumentelor în jurul anului 1900. Această extindere a apărut în mare parte dintr-o capacitate de a produce un număr mare de produse de înaltă calitate pentru a le vinde la preţuri mici.

În timpul secolului al XIX-lea, desenele tehnice au devenit o parte de rutină în inginerie. Inginerii şi tehnicienii mecanicii deţineau un set de instrumente de desen care includea unul sau mai multe compasuri şi o pereche de separatoare. Compasul continuă să fie folosit în geometrie. AGERPRES/(Documentare, editor: Marina Bădulescu)