Clădirea în care se află azi Muzeul Naţional "George Enescu" a fost construită între 1898 şi 1900 după planurile arhitectului Ion D. Berindey, în stilul baroc francez al epocii Ludovic al XVI-lea, pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino, jurist, ministru al lucrărilor publice în guvernul Lascăr Catargiu, primar al Bucureştiului, preşedinte al Senatului şi prim-ministru în 1899.
Gheorghe Grigore Cantacuzino, poreclit "Nababul" pentru fabuloasa sa avere, preconiza iniţial că suma necesară ridicării acestei clădiri era de 400.000 lei (în acea vreme, leul era la paritate cu francul francez). La final, cheltuielile au însumat peste 700.000 lei. La inaugurarea oficială din 1906, cei 600 de invitaţi aleşi de proprietar cu mare grijă au fost rugaţi să respecte o serie de reguli: bărbaţii urmau să poarte toate decoraţiile, iar femeile trebuiau să fie împodobite ca la un bal al Curţii regale. Oaspeţii de onoare au fost perechea princiară moştenitoare: Ferdinand şi Maria.
Îmbinând robusteţea stilului baroc cu gingăşia rococo şi cu elemente Art Nouveau, clădirea respiră şi astăzi măreţie şi opulenţă. Marmură albă şi verde, piele de Cordoba, onix, statuete din bronz, pereţi lambrisaţi, ceramică pictată, parchet american de stejar şi multe altele, în cele mai opulente stiluri, împodobesc Palatul Cantacuzino. Piesele de mobilier se înscriu în aceeaşi tendinţă. Interiorul este decorat cu picturi monumentale realizate de G.D. Mirea, Costin Petrescu, Arthur Verona, Nicolae Isidor Vermont, precum şi sculpturi realizate de Fr. Storck şi Em. W. Becker. Palatul era recunoscut în Bucureştiul de altădată prin marile baluri pe care Mihail G. Cantacuzino împreună cu Maruca Rosetti le organizau aici. Seratele şi audiţiile muzicale, la care George Enescu era un obişnuit, erau binecunoscute şi se bucurau de prezenţa numelor sonore din aristocraţia română şi străină.
După moartea "Nababului", clădirea a revenit fiului său Mihai care, decedând în 1929, a lăsat-o prin testament soţiei sale Maruca, recăsătorită în decembrie 1939 cu George Enescu. Edificiul - cunoscut şi sub numele "Palatul Cantacuzino" - a găzduit în preajma celui de Al Doilea Război Mondial, preşedinţia Consiliului de Miniştri.
Între 15 aprilie 1943 şi 26 august 1944 palatul a găzduit serviciile speciale ale Ministerului de Interne.
Aici, în 1954, s-a instalat Institutul de studii româno-sovietice. În anul următor, clădirea a fost inclusă pe lista monumentelor de patrimoniu; iar la Paris George Enescu înceta din viaţă. În anul 1956, în Palatul Cantacuzino a fost inaugurat Muzeul Memorial "George Enescu", dedicat marelui compozitor român, devenit după 1990 muzeu naţional. Actul de donaţie din 1967 oferea Muzeului ''George Enescu'' întreaga clădire, deşi Societatea Compozitorilor Români, azi UCMR, îşi avea sediul tot aici. Noul proprietar era statul român, care gestiona acest imobil prin Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, în subordinea căruia Muzeul ''George Enescu'' trebuia să fie permanent.
Muzeul expune documente şi obiecte personale ale muzicianului, aici se află, alături de vioara pe care Enescu a primit-o cadou la vârsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome şi medalii ce i-au fost conferite, printre care şi cea a Legiunii Franceze de Onoare.
Edificiul - declarat monument de arhitectură - are patru niveluri: un subsol înalt alcătuind soclul construcţiei, un parter cu ferestre în arc de cerc şi cu balustrade de piatră, un etaj cu ferestre drepte prevăzute cu balconaşe din fier forjat şi o mansardă cu lucarne bogat ornamentate. Faţada sa are ca element dominant intrarea, uşor decroşată, precedată de trepte ample, din marmură, străjuită de doi lei din piatră şi ocrotită de o marchiză în formă de scoică.
Dintre spaţiile prevăzute în somptuosul interior al clădirii se remarcă sala centrală de la parter, cu picturi murale de N.Vermont şi G.D. Mirea şi coloane de marmură roz. AGERPRES/(Documentar - Marina Bădulescu, redactor foto: Vlad Ruşeanu, editor: Mariana Zbora-Ciurel)