Turnirurile medievale au reprezentat întreceri cavalereşti pe timp de pace în epoca feudală, în care participanţii îşi dovedeau măiestria în mânuirea armelor. Luptele între cavaleri, organizate de marii seniori, aduceau în lumina rampei adevărate vedete pentru publicul care savura spectacolul şi măiestria mânuitorilor de arme.
''Turnir'', care provine din franceza veche, este numele dat competiţiilor de cavalerie sau jocurilor simulate din Epoca Medievală sau Renaştere (secolele XII - XVI). Turnirurile medievale sau jocurile de război reprezentau o formă importantă de divertisment, apreciată atât de oamenii obişnuiţi, cât şi de nobili. Nobilii sponsorizau competiţiile şi premiile pentru combatanţi. Jocurile de război au început ca lupte simulate între doi inamici care adunau armate de mici dimensiuni. Cei doi inamici cădeau de acord asupra întâlnirii într-un loc desemnat pentru a purta acest simulacru de război. Numărul combatanţilor varia de la câteva zeci la câteva mii.
Prima menţiune a termenului ''turnir'' este făcută într-o reglementare de pace a contelui Baldwin al III-lea de Hainaut pentru oraşul Valenciennes, în 1114. În jurul anului 1125, turnirurile deveniseră populare, în special, în nordul Franţei.
Jocuri asemănătoare cu turnirurile medievale au fost practicate de cavaleria romană în rândul unor trupe extrem de importante din legiune. Două echipe se urmăreau cu rândul, aruncând suliţe în atac şi acoperindu-se cu scuturile în retragere. Despre aceste jocuri denumite ''hippika gymnasia'' se cunosc detalii din dovezile arheologice şi literare, care arată că aveau şi scopul de a impresiona audienţa. Pentru aceste competiţii se fabricau armuri speciale, inclusiv coifuri care le acopereau complet feţele luptătorilor împotriva rănilor accidentale, diferite de coifurile de război care lăsau faţa deschisă pentru ca auzul şi vederea să nu fie îngrădite. În timpul Evului Mediu Timpuriu, astfel de jocuri de cavalerie se aflau încă în centrul antrenamentelor militare, aşa cum arată mărturiile despre jocurile militare de la Worms, din 843.
Franţa rămâne patria natală a turnirurilor, Franţa de Nord şi Champagne găzduind cele mai multe competiţii de acest fel. Competiţiile au fost importate şi în restul Europei în secolul al XII-lea, reprezentând un element important pentru armata medievală şi viaţa socială. Istoria menţionează de un turnir celebru în 1159, la Antioh, Siria, la care a luat parte împăratul bizantin Manuel I Comnen (1143 - 1180).
Cronicarul englez Roger of Hoveden, angajat de regele Henry al II-lea (1133 - 1189) descria turnirurile drept ''exerciţii militare desfăşurate nu în spiritul ostilităţii, ci exclusiv pentru antrenament şi etalarea îndemânării''.
În Anglia, Henry al II-lea instituie o interdicţie asupra competiţiilor din cauza ameninţării la ordinea publică. Totuşi, nu interzice turnirurile în teritoriile sale continentale.
În 1192, turnirurile sunt permise din nou în Anglia, după ce Richard I (1157 - 1199) identifică locuri potrivite pentru desfăşurarea competiţiilor.
Competiţiile erau pregătite din timp de principi, duci sau conţi, şi nu se puteau desfăşura în timpul posturilor sau în perioada marilor sărbători. Luptele din concurs erau purtate cu săbii şi lănci cu vârfurile tocite, potrivit unor atestări din secolul al XIII-lea, însă chiar şi aşa, competiţiile se soldau cu victime. Aproximativ 10% dintre competitori erau răniţi şi în unele cazuri luptele se finalizau cu decese. Totuşi, numărul victimelor a scăzut simţitor după ce turnirurile au fost mai bine reglementate. Decizia de încetare a luptei aparţinea seniorului care prezida competiţia dintr-o tribună specială, înconjurat de invitaţii săi.
Competiţiile constituiau şi o ocazie ca marii seniori şi vasalii lor să demonstreze calitatea cavalerilor de care dispuneau şi puterea lor financiară, întrucât aceste lupte erau costisitoare. ''E drept că de multe ori organizatorii împrumutau banii necesari de la cămătari, de la băncile existente sau de la unele organizaţii paramilitare bogate cum era Ordinul Cavalerilor Templieri'', notează academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici într-un articol dedicat acestor competiţii. ''Luptătorii erau motivaţi pe de o parte de notorietatea pe care o obţineau şi pe de altă parte de câştigurile pe care învingătorii le primeau sub formă de daruri preţioase, pungi de galbeni, cai de calitate, armuri şi nu rareori răsplata era mâna unei fete de sânge albastru'', mai notează Constantin Bălăceanu Stolnici, care precizează că ''uneori învinsul era luat prizonier şi eliberat în schimbul unei răscumpărări proporţionale cu rangul celui capturat''. Aceste lupte marţiale erau şi o ocazie de afişare a simbolurilor aristocraţiei vest-europene prin simbolurile heraldice etalate şi de exprimare a unei forme de feminism propriu Evului Mediu, întrucât luptele erau închinate unor tinere femei alese de combatanţi.
Turnirurile civile italiene se desfăşurau după un anumit tipar, evidenţiindu-se coifurile strălucitoare fabricate de bijutierii din Florenţa, pentru a fi acordate ca premii. Şi în turnirurile franceze şi din Burgundia se acordau de obicei, ca premii, bijuterii.
În Franţa, Ludovic al IX-lea (1214 - 1270) interzice jocurile pe domeniile sale, în 1260, iar succesorii lui păstrează, în mare parte, această regulă.
Despre turnirurile din secolul al XIV-lea se ştiu puţine, dar s-au descoperit dovezi, datând din 1339, în Bologna, despre judecători ai competiţiilor şi chiar cu privire la scoruri.
Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici evidenţiază că aceste lupte-spectacol implicau respectarea cu stricteţe a unui cod de onoare riguros a cărui încălcare era sancţionată de arbitrii sau maeştrii de ceremonie, numiţi ''roi d'armes''. ''Astfel, un strămoş de-al meu, Falconet baron du Mont, în anul 1425, în cursul unui turnir la Montmelian, dupa ce a fost învins de seniorul de Chaland, vărul ducelui Amedeu VIII de Savoia, a avut o ieşire violentă şi a smuls din mâinile învingătorului cele trei inele de aur care reprezentau premiul. Pentru această necuviinţă a fost condamnat la pierderea stemei sale, ceea ce pentru vremurile respective era foarte grav. Totodată, a fost anulată apartenenţa sa la vechea familie du Mont şi a fost scos împreună cu urmaşii săi din arborele genealogic respectiv', povesteşte academicianul descendent al unei familii de nobili.
Analele istoriei au păstrat consemnări asupra unor turniruri celebre: marele turnir din martie 1000 de la Troyes, turnirul din istmul Corintului, organizat de principele de Achaia, în 1304, sau turnirul de la Chauvency, 1285, organizat de contele de Chiny, la care au participat împăratul Rudolf de Habsburg, regele Ottokar al II-lea al Boemiei şi Ioan I de Brabant cu cavaleri din Lorena, Alsacia, Renania, Flandra, Hainaut, Artois, Burgundia.
Deşi de-a lungul secolelor s-au luat multe decizii de opoziţie faţă de aceste competiţii (Biserica Catolică a interzis competiţiile la conciliile de la Clermont - 1130, Lateran - 1179, Lion - 1245) şi mulţi au pierdut averi în urma acestor concursuri, turnirurile au continuat până la sfârşitul Renaşterii. ''Practic, Carol Temerarul, marele duce al Burgundiei (1433 - 1477), le-a pus capăt în 1468'', concluzionează academicianul.
Replici ale competiţiile medievale sunt organizate în zilele noastre în mai multe ţări europene, printre care şi România. În ţara noastră, un astfel de eveniment este Festivalul medieval ''Turnirul cetăţilor'', care în 2014 ajunge la a V-a ediţie. Luptele au loc de obicei la Bran, Făgăraş, Braşov şi Râşnov.
La începutul lunii mai 2014, s-a desfăşurat la Castelul Belmonte din provincia Cuenca, Spania, Campionatul Mondial de Lupte Medievale, unde s-au prezentat luptători din 16 ţări europene, Statele Unite, Japonia şi Noua Zeelandă. Armele folosite în competiţia lansată în urmă cu 15 ani sunt similare celor din Evul Mediu, dar lamele sunt rotunjite pentru evitarea rănilor. Pe lângă mânuirea cu măiestrie a armelor, şi purtarea armurilor necesită forţă, întrucât echipamentul cântăreşte 30 de kilograme. Luptele se desfăşoară între echipe de câte cinci cavaleri. AGERPRES/ (Documentare-Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)
''Turnir'', care provine din franceza veche, este numele dat competiţiilor de cavalerie sau jocurilor simulate din Epoca Medievală sau Renaştere (secolele XII - XVI). Turnirurile medievale sau jocurile de război reprezentau o formă importantă de divertisment, apreciată atât de oamenii obişnuiţi, cât şi de nobili. Nobilii sponsorizau competiţiile şi premiile pentru combatanţi. Jocurile de război au început ca lupte simulate între doi inamici care adunau armate de mici dimensiuni. Cei doi inamici cădeau de acord asupra întâlnirii într-un loc desemnat pentru a purta acest simulacru de război. Numărul combatanţilor varia de la câteva zeci la câteva mii.
Prima menţiune a termenului ''turnir'' este făcută într-o reglementare de pace a contelui Baldwin al III-lea de Hainaut pentru oraşul Valenciennes, în 1114. În jurul anului 1125, turnirurile deveniseră populare, în special, în nordul Franţei.
Jocuri asemănătoare cu turnirurile medievale au fost practicate de cavaleria romană în rândul unor trupe extrem de importante din legiune. Două echipe se urmăreau cu rândul, aruncând suliţe în atac şi acoperindu-se cu scuturile în retragere. Despre aceste jocuri denumite ''hippika gymnasia'' se cunosc detalii din dovezile arheologice şi literare, care arată că aveau şi scopul de a impresiona audienţa. Pentru aceste competiţii se fabricau armuri speciale, inclusiv coifuri care le acopereau complet feţele luptătorilor împotriva rănilor accidentale, diferite de coifurile de război care lăsau faţa deschisă pentru ca auzul şi vederea să nu fie îngrădite. În timpul Evului Mediu Timpuriu, astfel de jocuri de cavalerie se aflau încă în centrul antrenamentelor militare, aşa cum arată mărturiile despre jocurile militare de la Worms, din 843.
Franţa rămâne patria natală a turnirurilor, Franţa de Nord şi Champagne găzduind cele mai multe competiţii de acest fel. Competiţiile au fost importate şi în restul Europei în secolul al XII-lea, reprezentând un element important pentru armata medievală şi viaţa socială. Istoria menţionează de un turnir celebru în 1159, la Antioh, Siria, la care a luat parte împăratul bizantin Manuel I Comnen (1143 - 1180).
Cronicarul englez Roger of Hoveden, angajat de regele Henry al II-lea (1133 - 1189) descria turnirurile drept ''exerciţii militare desfăşurate nu în spiritul ostilităţii, ci exclusiv pentru antrenament şi etalarea îndemânării''.
În Anglia, Henry al II-lea instituie o interdicţie asupra competiţiilor din cauza ameninţării la ordinea publică. Totuşi, nu interzice turnirurile în teritoriile sale continentale.
În 1192, turnirurile sunt permise din nou în Anglia, după ce Richard I (1157 - 1199) identifică locuri potrivite pentru desfăşurarea competiţiilor.
Competiţiile erau pregătite din timp de principi, duci sau conţi, şi nu se puteau desfăşura în timpul posturilor sau în perioada marilor sărbători. Luptele din concurs erau purtate cu săbii şi lănci cu vârfurile tocite, potrivit unor atestări din secolul al XIII-lea, însă chiar şi aşa, competiţiile se soldau cu victime. Aproximativ 10% dintre competitori erau răniţi şi în unele cazuri luptele se finalizau cu decese. Totuşi, numărul victimelor a scăzut simţitor după ce turnirurile au fost mai bine reglementate. Decizia de încetare a luptei aparţinea seniorului care prezida competiţia dintr-o tribună specială, înconjurat de invitaţii săi.
Competiţiile constituiau şi o ocazie ca marii seniori şi vasalii lor să demonstreze calitatea cavalerilor de care dispuneau şi puterea lor financiară, întrucât aceste lupte erau costisitoare. ''E drept că de multe ori organizatorii împrumutau banii necesari de la cămătari, de la băncile existente sau de la unele organizaţii paramilitare bogate cum era Ordinul Cavalerilor Templieri'', notează academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici într-un articol dedicat acestor competiţii. ''Luptătorii erau motivaţi pe de o parte de notorietatea pe care o obţineau şi pe de altă parte de câştigurile pe care învingătorii le primeau sub formă de daruri preţioase, pungi de galbeni, cai de calitate, armuri şi nu rareori răsplata era mâna unei fete de sânge albastru'', mai notează Constantin Bălăceanu Stolnici, care precizează că ''uneori învinsul era luat prizonier şi eliberat în schimbul unei răscumpărări proporţionale cu rangul celui capturat''. Aceste lupte marţiale erau şi o ocazie de afişare a simbolurilor aristocraţiei vest-europene prin simbolurile heraldice etalate şi de exprimare a unei forme de feminism propriu Evului Mediu, întrucât luptele erau închinate unor tinere femei alese de combatanţi.
Turnirurile civile italiene se desfăşurau după un anumit tipar, evidenţiindu-se coifurile strălucitoare fabricate de bijutierii din Florenţa, pentru a fi acordate ca premii. Şi în turnirurile franceze şi din Burgundia se acordau de obicei, ca premii, bijuterii.
În Franţa, Ludovic al IX-lea (1214 - 1270) interzice jocurile pe domeniile sale, în 1260, iar succesorii lui păstrează, în mare parte, această regulă.
Despre turnirurile din secolul al XIV-lea se ştiu puţine, dar s-au descoperit dovezi, datând din 1339, în Bologna, despre judecători ai competiţiilor şi chiar cu privire la scoruri.
Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici evidenţiază că aceste lupte-spectacol implicau respectarea cu stricteţe a unui cod de onoare riguros a cărui încălcare era sancţionată de arbitrii sau maeştrii de ceremonie, numiţi ''roi d'armes''. ''Astfel, un strămoş de-al meu, Falconet baron du Mont, în anul 1425, în cursul unui turnir la Montmelian, dupa ce a fost învins de seniorul de Chaland, vărul ducelui Amedeu VIII de Savoia, a avut o ieşire violentă şi a smuls din mâinile învingătorului cele trei inele de aur care reprezentau premiul. Pentru această necuviinţă a fost condamnat la pierderea stemei sale, ceea ce pentru vremurile respective era foarte grav. Totodată, a fost anulată apartenenţa sa la vechea familie du Mont şi a fost scos împreună cu urmaşii săi din arborele genealogic respectiv', povesteşte academicianul descendent al unei familii de nobili.
Analele istoriei au păstrat consemnări asupra unor turniruri celebre: marele turnir din martie 1000 de la Troyes, turnirul din istmul Corintului, organizat de principele de Achaia, în 1304, sau turnirul de la Chauvency, 1285, organizat de contele de Chiny, la care au participat împăratul Rudolf de Habsburg, regele Ottokar al II-lea al Boemiei şi Ioan I de Brabant cu cavaleri din Lorena, Alsacia, Renania, Flandra, Hainaut, Artois, Burgundia.
Deşi de-a lungul secolelor s-au luat multe decizii de opoziţie faţă de aceste competiţii (Biserica Catolică a interzis competiţiile la conciliile de la Clermont - 1130, Lateran - 1179, Lion - 1245) şi mulţi au pierdut averi în urma acestor concursuri, turnirurile au continuat până la sfârşitul Renaşterii. ''Practic, Carol Temerarul, marele duce al Burgundiei (1433 - 1477), le-a pus capăt în 1468'', concluzionează academicianul.
Replici ale competiţiile medievale sunt organizate în zilele noastre în mai multe ţări europene, printre care şi România. În ţara noastră, un astfel de eveniment este Festivalul medieval ''Turnirul cetăţilor'', care în 2014 ajunge la a V-a ediţie. Luptele au loc de obicei la Bran, Făgăraş, Braşov şi Râşnov.
La începutul lunii mai 2014, s-a desfăşurat la Castelul Belmonte din provincia Cuenca, Spania, Campionatul Mondial de Lupte Medievale, unde s-au prezentat luptători din 16 ţări europene, Statele Unite, Japonia şi Noua Zeelandă. Armele folosite în competiţia lansată în urmă cu 15 ani sunt similare celor din Evul Mediu, dar lamele sunt rotunjite pentru evitarea rănilor. Pe lângă mânuirea cu măiestrie a armelor, şi purtarea armurilor necesită forţă, întrucât echipamentul cântăreşte 30 de kilograme. Luptele se desfăşoară între echipe de câte cinci cavaleri. AGERPRES/ (Documentare-Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)
Urmăreşte ştirile AGERPRES pe WhatsApp şi pe GoogleNews
Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Informaţiile transmise pe www.agerpres.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislaţia aplicabilă, în limita a 500 de semne. Detalii în secţiunea Condiţii de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactaţi Direcţia Marketing - marketing@agerpres.ro.