Bucureşti, 3 apr /Agerpres/ - Lipsa de asumare a deciziilor este marele handicap al României, mai ales în ceea ce priveşte instituţiile şi companiile de stat, a declarat Remus Borza, reprezentantul Euro Insol, administratorul judiciar al Hidroelectrica, într-un interviu acordat AGERPRES.

Acesta este motivul care a cauzat probleme multor companii de stat cu potenţial, crede el. Borza susţine că Hidroelectrica, teoretic, ar putea cere ieşirea din insolvenţă pe 6 aprilie, data când se vor judeca ultimele patru contestaţii, însă, practic, acest lucru se va face în următoarele două luni.

Referitor la situaţia Complexului Energetic Hunedoara, Borza susţine că este exclusă o ştergere a datoriilor, dar compania poate fi salvată prin metode dure de restructurare, precum concedierea a jumătate dintre angajaţi. Totuşi, în opinia sa, complexul va intra în faliment.

Borza a mai vorbit, în interviul acordat AGERPRES, despre situaţia în care se găseşte TVR şi despre soluţiile care ar trebui aplicate pentru relansarea televiziunii publice. El crede că insolvenţa este singura modalitate de salvare a postului tv şi spune că şi-ar dori să fie desemnat administrator judiciar, dacă se va deschide procedura de reorganizare.


AGERPRES: Care este, în prezent, situaţia Hidroelectrica?
Remus Borza: Este o situaţie foarte bună. M-aş bucura ca toate companiile din România să aibă indicatorii Hidroelectrica, atunci România ar fi Franţa, Germania sau Anglia, deci unul dintre motoarele de dezvolare la nivelul Uniunii Europene. În câteva cifre, Hidroelectrica este o companie cu 800 - 850 de milioane de euro cifră de afaceri anuală, cu un profit operaţional de 500 de milioane de euro anual. Este cea mai profitabilă companie din România dintre cele peste 700.000 de firme înregistrate la Registrul Comerţului. În ultimii ani a înregistrat un EBITDA (profit înainte de dobândă, taxe, depreciere şi amortizare n.r) de 64% din cifra de afaceri, ceea ce este foarte mare. Nicio altă companie, şi nu vorbim doar de companiile de stat, nu a avut EBITDA atât de mare raportat la cifra de afaceri.
Hidroelectrica astăzi este o companie lichidă, bancabilă, solvabilă, care stă pe o lichiditate proprie de peste 400 de milioane de euro, în condiţiile în care anul trecut am dat 200 de milioane de euro dividende acţionarilor - un demers absolut spectaculos, pentru că nicăieri în lume o companie aflată în insolvenţă nu a mai acordat dividende. Hidroelectrica a făcut-o şi o va face şi în acest an pentru exerciţiul financiar de anul trecut, tot în jur de 200 de milioane de euro. Este o companie care şi-a optimizat costurile de producţie. În 2012, când am preluat-o, aveam un cost de 180 de lei pe MWh, iar anul trecut a fost de 110 lei pe MWh.
Hidroelectrica nu a fost dintotdeauna o companie puternică, o companie invidiată. Astăzi, Hidroelectrica este un model de companie care a trecut printr-un plan de restructurare, este un model aspiraţional pentru toate companiile, nu neapărat de stat, chiar şi private, care s-au confruntat în ultimul an cu probleme şi la care s-a pus problema de o manieră vitală să-şi restructureze business-ul şi, implicit, costurile. În 2012, Hidroelectrica era compania cea mai îndatorată din România, cu datorii de 5,3 miliarde de lei, adică 1,2 miliarde de euro, aceasta a fost suma revendicată de cei 481 de creditori.

AGERPRES: Cât s-a recuperat până acum?
Remus Borza: Toate aceste creanţe acceptate la masa credală au fost plătite la valoarea nominală. Din 20 iunie 2015, Hidroelectrica nu mai înregistrează nicio datorie, deci soldul datoriilor este zero. Este un efort important ca, în mai puţin de trei ani, o companie să reuşească să achite un pasiv de peste un miliard de euro. În 2012, Hidroelectrica avea un cashflow negativ de 783 de milioane de lei. În prezent, trezoreria este 1,2 miliarde de lei şi în fiecare lună se capitalizează cu 100 de milioane de lei, ceea ce spune multe în ceea ce priveşte planul de restructurare.
Acest salt spectaculos de la cea mai îndatorată la cea mai profitabilă companie din România a însemnat foarte multă muncă de echipă şi foarte multă asumare. De fapt acesta este marele handicap al României, lipsa de asumare a deciziei. Şi cu atât mai pregnantă este această lipsă de asumare la instituţiile şi companiile statului.

AGERPRES: Cum a fost posibilă această transformare a Hidroelectrica?
Remus Borza: Această transformare din Cenuşăreasa sistemului energetic românesc în "regina balului" sau "perla coroanei", cum ne place s-o numim, a însemnat şi sacrificii. Toate acestea s-au făcut cu un cost social însemnat. În 20 iunie 2012, numărul angajaţilor Hidroelectrica era 5.239 de salariaţi, astăzi este 3.400 şi va continua să scadă. La Hidroserv, unde Hidroelectrica este unic acţionar, au plecat aproape 1.200 de salariaţi. Din 2.600 acum sunt circa 1.400. Deci, iată că această reformă a presupus şi disponibilizări de personal, cu tot deranjul de rigoare.

AGERPRES: Este o reţetă care se aplică în general sau aţi aplicat-o la Hidroelectrica, în special?
Remus Borza: Principiile de management sunt universal valabile, în orice domeniu, fie că produci megawaţi, că trimiţi OZN-uri pe Marte sau pufuleţi. Nu am inventat apa caldă, nici mersul pe jos, nu suntem mai deştepţi decât alţii. Probabil că suntem ceva mai riguroşi, mai scrupuloşi în a aplica cu consecvenţă acele principii de marketing şi de management care spuneam că sunt universal valabile. Nu avem o reţetă proprie a succesului, nu suntem originali, dar suntem consecvenţi în a atinge obiectivele pe care ni le-am propus. Asta înseamnă un volum de muncă enorm, înseamnă 16-18 ore de muncă pe zi.
Aici o să ating un element sensibil. Munca - mulţi ar spune: "eşti un nostalgic, eşti un comunist, eşti un socialist" - munca, trebuie să înţelegem, nu este un concept comunist. Dar noi, după 1990, am făcut tot ce ne-a fost în putinţă să golim de conţinut, de semnificaţie, mesaj şi simbol această noţiune. Nimic, fără multă muncă, fără asumare şi fără sacrificiu, nu se poate realiza temeinic şi durabil. Probabil că acesta este ingredientul de bază al succesului echipei Euro Insol la companiile pe care le administrează.
După 1990 s-a încercat o altă reţetă, bazată pe şmecherie, pe trafic de influenţă, care probabil pentru unii a ţinut, au făcut bani, au făcut carieră, dar, vedeţi, toate lucrurile astea, ca şi minciuna, au picioare scurte. Dacă vrei o carieră pe termen lung, care să te onoreze, nu poţi folosi tot felul de tertipuri.
Din păcate, noi am dezvoltat această mentalitate de asistat. Nu poţi să stai toată ziua cu mâna întinsă la pomană. Din păcate, astăzi suntem o naţiune asistată, aproape 9 milioane de români beneficiază, într-o formă sau alta, de vreun ajutor. Toate aceste politici sociale sunt de natură să demotiveze, să descurajeze munca. Dacă stai acasă şi iei un ajutor de şomaj care este aproape cât salariul minim pe economie, de ce să munceşti?
Trebuie să înţelegem că munca bine făcută este temelia şi cărămida unui viitor prosper. Tranziţia în sine în România a îmbrăcat nişte accente tragice. Nu eram pregătiţi pentru o schimbare atât de radicală, iar românul este greu adaptabil unor situaţii de criză, din acest motiv a fost atât de lungă şi de dureroasă tranziţia, care nici acum nu s-a încheiat.
Încă suntem şi astăzi tributari unor concepte de sorginte bolşevică, iar aici mă refer la etatismul economic şi la egalitarismul social. Ingerinţa, influenţa statului în economie e nefastă şi este contraproductivă. Ea poate să îmbrace chiar şi forma unui ajutor de stat de natură să înfrângă principiul libertăţii contractuale, libertăţii comerciale, al competiţiei, al echilibrului între toate formele de manifestare economică. Intervenţia statului, chiar şi în managementul Hidroelectrica, a fost identificată încă din vara 2012 ca una dintre cauzele care a dus la insolvenţa Hidroelectrica. Nu trebuie să fim ipocriţi şi trebuie să acceptăm că se mai practică chiar şi astăzi, sigur, nu la astfel de proporţii, politizarea echipelor manageriale de la companiile statului.
Insolvenţa Hidroelectrica a venit şi a demascat o astfel de practică şi a arătat care este adevăratul potenţial al companiilor statului, în sensul că şi ele pot genera încredere, stabilitate şi profit, cu condiţia ca managementul acestor companii să fie încredinţat unor oameni recomandaţi de competenţe profesionale, de capabilităţi manageriale, de moralitate şi nu exclusiv de carnetul de partid. Intervenţia statului într-o economie de piaţă trebuie să fie cât se poate de limitată. Sigur că statul, prin ministerele de resort, se implică în managementul companiilor, dar nu este treaba ministerelor. Ele trebuie să genereze politici şi strategii sectoriale pe domeniul de responsabilitate şi de activitate pe care îl gestionează. Nu să controleze ministerele, direct sau indirect, managementul Electrica, Nuclearelectrica, Hidroelectrica, Oltchim sau unde doriţi.
Egalitarismul social este o altă reminiscenţă care ne marchează profund, chiar după 25 de ani de capitalism. Şi, până la urmă, egali în ce? În sărăcie? În mediocritate? În ipocrizie? În delaţiune? O naţiune, cu cât are cetăţeni mai bogaţi, cu atât este mai prosperă, dar noi înfierăm cu mândrie proletară pe toţi cei care dobândesc averi. Însă nu toate averile în România sunt ilicite.
Există două elemente fundamentale pentru însăşi existenţa naţiunii române şi economia românească: clasa antreprenorială şi capitalul autohton. Toate guvernările de după 1990 nu au făcut altceva decât să calce în picioare aceşti doi piloni pe care se construieşte întreg eşafodajul economiei româneşti. Am privatizat sălbatic toate resursele ţării, am vândut companiile pe trei dolari, vândute la fier vechi, iar acum România este o ţară a străinilor şi a multinaţionalelor.
Multinaţionalele, astăzi, domină economia românească şi deţin 67% din cifra de afaceri generată la nivelul României. Însă, în intervalul de timp 2008-2014, soldul profitului net generat de companiile străine în România a fost de doar 2,5 miliarde de lei. E foarte puţin. Pe de altă parte, companiile româneşti înseamnă doar 33% din cifra de afaceri a României, acele companii româneşti hăituite şi discriminate după 1990, care nu au beneficiat nici de ajutoare de stat, nici de facilităţi fiscale, n-au avut acces nici la contracte publice pe bani grei. Acele companii româneşti au reuşit în 2008-2014 să raporteze un sold al profitului net de 55 de miliarde de lei, adică de 25 de ori mai mult. Concluzie: firmele româneşti nu-şi externalizează profitul prin tot felul de inginerii financiare, ci îl păstrează în România. Îl reinvestesc sau îl pun la ciorap, dar până la urmă este ciorapul bunicuţei, cel cu modele tradiţionale româneşti.
Firmele româneşti rămân în ţară şi dacă avem instabilitate politică, şi dacă avem calamităţi naturale, şi dacă avem condiţii vitrege. Firmele străine, la cel mai mic semnal, la primul ordin, închid prăvălia în România şi pleacă. Iată de ce trebuie să susţinem capitalul autohton şi să construim o clasă antreprenorială românească puternică care să ţină piept tendinţei hegemoniale a multinaţionalelor.

AGERPRES: Cum vedeţi situaţia de la Complexul Energetic Hunedoara?
Remus Borza: Nu am nicio calitate să vorbesc despre situaţia de acolo, dar vorbesc ca un om care, timp de patru ani, a deprins o anumită expertiză în zona energetică. Sigur, Hunedoara nu este într-o situaţie nici pe departe fericită. Ea este victima prostului management şi a ingerinţei statului în managementul companiei.
Sectorul minier trebuia reformat în 1990, cum au făcut şi polonezii. Noi am tot amânat reformarea acestui sector, care, pentru România este identitar. În România, aceasta este cea mai veche meserie, are o continuitate de mai bine de 2.500 de ani. Aceasta nu înseamnă că acum trebuie să facem doar de dragul unei tradiţii milenare concesii, să alocăm în fiecare an de la buget sute de milioane de lei. Ea trebuie restructurată, trebuie reformată.

AGERPRES: De ce trebuie să facem asta? În mod normal, cele două termocentrale de acolo, Paroşeni şi Mintia, generează 5% din curentul ţării.
Remus Borza: Chiar mai puţin.

AGERPRES: Şi atunci? Ne este frică de mineri sau de ce?
Remus Borza: Toate guvernele de după 1990 au trăit sub imperiul unei frici ancestrale faţă de mineri, pentru că, bun, ei sunt nişte oameni mai din popor, ce-i în guşă şi-n căpuşă, se urcă în camion, în tren, cu bâtele şi ne aplică o corecţie.

AGERPRES: Suntem în 2016.
Remus Borza: Vorba aia, suntem în 2016. Şi eu sunt absolut convins că minerii din Valea Jiului sunt oameni cu un caracter de excepţie. Ei au fost o clasă socială privilegiată încă de pe vremea lui Ceauşescu. Sigur, este o muncă grea, este o muncă fizică, este o muncă brută, istovitoare, dar, deopotrivă, au fost foarte bine plătiţi. Dintotdeauna, dar mai ales până în 1989.
Dar aceasta nu justifică o anumită prevalenţă faţă de altă meserie. Aveam un dinte împotriva lor, pentru că erau mulţi, sunt mulţi şi astăzi, dar nu este vina lor. Este vina statului să nu a avut curaj să restructureze această zonă. Nu mai poţi astăzi defila cu zeci de mii de salariaţi în zona energetică.
În 2012, preţul (energiei electrice - n.r.) în piaţă era 220 de lei pe MWh, săptămâna asta Hidroelectrica a vândut cu 130 de lei. Evident că în 130 de lei nu mai poţi acoperi toate costurile, furăciuni, prăduieli şi scheme supradimensionate şi supra-remunerate de personal.
Afară, media este de un om la 20 de MW. În România, media a fost de omul şi MW-ul în cel mai fericit caz. Dacă este vorba de Paroşeni şi Mintia, vorbim de 300 de MW şi 1.500 de salariaţi, adică 5 oameni la un MW. Deci, din acest raport simplu, vedem că stăm foarte prost la capitolul productivitate şi eficienţă. Până la urmă, acele sute, mii de oameni în plus afectează negativ costul de producţie la Hunedoara. Dacă preţul de piaţă astăzi variază între 130 şi 150 de lei pe MWh, iar tu produci la 360 de lei, înseamnă că ai o problemă, pentru că piaţa este cea care dictează preţul.

AGERPRES: Şi ce putem face?
Remus Borza: Ei trebuie să vândă, însă vând sub costul de producţie. Şi vând la 150 de lei. Diferenţa dintre 150 şi 360 se traduce în pierdere. Şi în fiecare an pierderile se cumulează, datoriile cresc, că trebuie să finanţezi salariile, să te împrumuţi de la bănci, să vii cu mâna întinsă la pomană la Guvern să-ţi dea tot felul de subvenţii mascate care intră sub incidenţa ajutorului de stat.

AGERPRES: Mai merge să vină cu mâna întinsă?
Remus Borza: Mai merge cât mai merge, pentru că, chiar şi tu spuneai, este un domeniu sensibil, niciun Guvern şi niciun ministru de resort nu au avut o abordare tăioasă, tranşantă, cu atât mai mult într-un an electoral, că 2016 este un an când va trebui să facem faţă unor alegeri locale, unor alegeri parlamentare şi niciun partid, guvern, şi cu atât mai puţin acest guvern de tehnocraţi n-o să-şi dorească convulsii sociale, conflicte sociale, şi atunci va găsi tot felul de mecanisme.

AGERPRES: Ştergerea datoriilor?
Remus Borza: Exclus, pentru că, până la urmă, suntem un stat membru al Uniunii Europene, iar o astfel de variantă n-ar ajuta pe termen mediu şi lung Hunedoara. Sigur că Hunedoara poate fi salvată. Am spus încă de acum patru-cinci ani că aceasta (insolvenţa - n.r.) va fi soluţia pentru Hunedoara şi pentru alte companii şi s-a adeverit. Văzând evoluţia unui indicatori, dacă eşti cât de cât lucid, vezi unde duc. Indicatorii celor de la Hunedoara duc chiar la faliment. Dar Hunedoara poate fi salvată, adică poate fi salvată termocentrala Paroşeni, unde este un grup deja retehnologizat. Mai sunt ceva bani de băgat în zona de mediu. Sunt două-trei grupuri care pot fi salvate şi de la Mintia. Sigur, trebuie echilibrat necesarul de personal. Nu ai nevoie de 1.500 de oameni pe producţia de energie, poţi să faci acelaşi lucru şi cu jumătate din ei. La fel, pe partea cealaltă, vorbim de 4.500 de mineri pe patru mine, probabil vor trebui păstraţi în final 2.000.
Mai sunt cele două variante, cele două scenarii: închidem Complexul Energetic Hunedoara de tot, chiar dacă acolo mai avem rezerve de cărbune pentru încă 30-40 de ani. Cărbunele românesc este prost din punct de vedere caloric, 3.500 - 4.000 de calorii pe kg, faţă de 6.000, cât are cărbunele de import. Iar costul de extracţie este de trei ori mai mare decât dacă am aduce cărbune de import cu o valoare calorică mai mare. Deci iată două motive mari şi late pentru care ar trebui luată o hotărâre radicală: închide. Se justifică o atare hotărâre şi de o supracapacitate de producţie pe zona respectivă, Transilvania Nord, unde numai noi, Hidroelectrica, avem capacităţi de vreo 2.500 de MW. Iar consumul pe această zonă geografică niciodată nu a depăşit 800-850 de MW, deci suntem lejer într-o supra-rezervă de putere sau de capacitate.
Deci la o analiză foarte rece, poţi lua hotărârea: da, închid. Dar ce se va întâmpla dacă vreodată - şi atunci într-adevăr drobul de sare poate să te întoarcă - ar colapsa sistemul energetic chiar şi pentru un minut? Pagubele ar fi incalculabile, de ordinul zecilor de miliarde. O pană generalizată de curent în România, chiar şi de un minut, ar costa zeci de miliarde de euro. Şi atunci, chiar şi pentru acel ipotetic "dacă şi poate"', merită salvată societatea, dar evident optimizată şi restructurată.
Până la urmă, această companie nu este vitală pentru sistemul energetic naţional. Noi avem 24.000 de MW putere instalată, la un consum care nu a depăşit niciodată 9.000 de MW. Însă această companie poate ajuta la serviciile tehnologice de sistem pe acea zonă de Nord. Deci iată şi câteva elemente care să pledeze pentru salvarea Complexului Energetic Hunedoara, evident, restructurat. Deci vreo 2.000 de mineri cu vreo 700 de angajaţi pe zona de producţie de energie, adică 2.700 faţă de 6.000 cât sunt acum, evident contează la performanţa economică şi la costurile asociate fiecărui MWh produs.

AGERPRES: Ce părere aveţi de situaţia de la TVR?
Remus Borza: Şi TVR, din păcate, ca şi CE Hunedoara, este fără ieşire. TVR este poate mai important pentru naţiunea română decât CE Hunedoara. Am explicat că nu s-ar simţi lipsa CE Hunedoara din perspectiva producţiei. Anul trecut, România a produs 65 de TWh şi a consumat 52 de TWh, iar excedentul de 13 MWh a fost valorificat la export. Hunedoara produce undeva între 1 TWh şi 2 TWh, deci nesemnificativ. Acum televiziunea este într-o altă situaţie. Este o instituţie până la urmă identitară, ca şi mineritul, care are o misiune mult mai actuală, de care generaţiile de după 1990 au mai multă nevoie.
În tranziţia de după 1990, ne-am pierdut rădăcinile. Am traversat şi experimentăm şi astăzi un proces acut de dezumanizare. Ce devine un om fără principii, fără valori? Un animal. Cam asta se întâmpla şi cu noi. Acele principii şi valori identitare naţiunii române au fost abandonate fără remuşcare după 1990 şi în locul lor m-am pus nimic. Am cultivat de o manieră inconştientă - şi aici cea mai mare vină o are presa - nonvaloarea, sub variile ei forme de manifestare publică: kitch-ul, grotescul, promiscuitatea şi, mai nou, delaţiunea.
Atunci, sigur că generaţiile astea de copii formate după 1990 nu mai cred în nimeni şi în nimic, nu mai au respect faţă de părinte şi faţă de dascăl, nu mai au simţul datoriei faţă de patrie, al sacrificiului faţă de semenul său. Sunt generaţii pierdute. Dar dacă îi pierdem de tot, pierdem şi România, pentru că ei sunt viitorul ţării. Din această perspectivă este importantă televiziunea publică. Ea trebuie să fie un mijloc obiectiv de informare a opiniei publice faţă de tot ce se întâmplă: evenimente, acţiuni.
Dar în egală măsură misiunea TVR, raportat la o staţie privată, este cu totul alta. Staţiile private, că vorbim de Pro TV, că vorbim de Antene, sunt staţii comerciale, pentru ele contează veniturile, profitul, audienţa. Pentru breaking news, pentru audienţă, pentru cotă de piaţă, la fel cum în presa scrisă eşti pentru tiraj, eşti tentat să abdici de la anumite principii.
Breasla jurnaliştilor nu este reglementată. Suntem singura ţară din Europa care nu are o lege a presei. De aici o libertate totală în a minţi, în a manipula, în a distruge cariere, destine şi vieţi. România astăzi are o presă otrăvită. Nu există reguli, nu există autocenzură şi tot ce ne vine la gură spunem sau scriem fără să fim conştienţi de impact. Pentru că vorba rostită sau scrisă ucide, la modul propriu ucide. Ştiţi vorba aceea din popor: un nebun aruncă o piatră şi zece înţelepţi se chinuie să o scoată. Poporul român are o predispoziţie spre această zonă de ridicol, de show, de spectacol, de unde şi vorba: o naţiune se hrăneşte cu pâine şi circ. Mai puţină pâine, mai mult circ. Până la urmă se compensează.

AGERPRES: Însă rolul TVR-ului este altul.
Remus Borza: Tocmai. Rolul TVR-ului este altul, adică nu trebuie să cadă în acest păcat de a face rating cu orice preţ, nici de a promova nişte formate uşoare.

AGERPRES: Dar ratingul înseamnă venituri pentru o televiziune.
Remus Borza: Da, dar poţi face venituri şi din emisiuni, din formate serioase. Întrucât cultura şi educaţia atât de necesare României şi generaţiilor de după 1990 pot fi ambalate şi comercial. Aceste generaţii de după 1990 sunt avide şi sunt ca un burete să absoarbă o informaţie nefiltrată, obiectivă, neviciată, necontaminată.

AGERPRES: Deci nu e totul pierdut.
Remus Borza: Nu e totul pierdut, asta spun. Eu sunt un fan al TVR-ului. Eu am crescut cu TVR-ul şi sunt un fan al Teleenciclopediei, al Telecinematecii, al Drumurilor Europene, al Tezaurului Folcloric, al Vieţii Satului. Iată câteva formate care au făcut istorie de zeci de ani. Care sunt produsele TVR-ului în ultimii zece ani? Acum 10-15 ani, TVR avea o cotă de piaţă de 20%, iar azi are 0,94%, deci începe cu zero, e ruşinos. Avem o singură emisiune la TVR, "Starea naţiei", care e şi comercială, şi decentă, spune lucrurilor pe nume, adică îşi atinge şi acel scop de informare şi nu poate fi acuzată de partizanat politic. "O dată-n viaţă" este, la fel, o emisiune aşezată. Asta ca să îmi vină în minte acum, la rece, două exemple de emisiuni.
Iată că TVR în ultimii zece ani n-a prea dat dovadă de creativitate. În rest este o gaură neagră, care consumă un buget de trei ori mai mare decât bugetul cumulat al Antenelor şi al Pro TV-lui. 540-550 de milioane de lei pe an buget nu e de ici, de colo. Şi schemele de personal sunt pe măsură: aproape 3.000 de salariaţi, versus 400 la Pro TV şi vreo 500-550 la Antene.

AGERPRES: S-ar putea aplica şi aici reţeta de la Hidroelectrica?
Remus Borza: Evident că da, că o bună parte din personalul de la TVR trebuie să plece. Dar asta este iarăşi de o manieră arbitrară. Că trebuie să ajungem la un număr... S-a vehiculat la un moment dat cifra de 400 de salariaţi. Nu. Ar fi absurd. Sunt studiouri teritoriale, sunt emisiuni variate, cu formate variate, evident că acesta nu este un număr realist. Undeva pe la 1.500-1.700, da, poate să fie un număr.
Dar, indiferent de număr, că nu despre aceasta vorbim, trebuie să existe o evaluare a fiecărui om în parte. Pentru că trebuie văzut dacă acei oameni îşi găsesc locul, au contribuţie, generează plus valoare întreprinderii. Sunt şi acolo, cum au fost şi la Hidroelectrica, pupile, amante, copii, nepoţi, strănepoţi, pilele tuturor şmecherilor, ale ştabilor, a politicienilor. Toţi acei oameni au intrat pe uşa din spate la TVR şi tot pe uşa din spate trebuie să plece.
TVR nu are soluţie decât insolvenţa. Oricât s-ar chinui unii, mai mult sau mai puţin tehnocraţi sau politruci, nu au de unde să vină soluţii. Pentru că 80% din veniturile TVR se duc pe salarii, este inadmisibil. După care evident că sunt cheltuielile cu staţiile, cu transmisiile şi rămân 1-2% ca să finanţezi formate de emisiuni noi. Nu ai cum să dezvolţi TVR şi nici nu ai cum să dai bani. Orice ban pe care l-ai da ar fi ajutor de stat şi ar fi discriminator în raport cu ceilalţi. Sigur, guvernanţii noştri au arătat că, în situaţii de criză, au o imaginaţie debordantă. Probabil că la rectificare (rectificarea bugetară - n.r.), prin august-septembrie, dacă va mai rezista TVR până atunci, s-or mai găsit nişte sute de milioane de lei pentru salarii. Dar acest lucru nu rezolvă pe termen mediu şi lung soarta TVR. Aici trebuie aplicată o soluţie radicală, trebuie tăiat răul din rădăcină, nu aşa, pe bucăţi.
Deci, în afara insolvenţei, acest elefant cu picioare de lut, numit TVR, nu poate fi restructurat. Nu ai cum să creşti veniturile, pentru că acestea sunt în strânsă corelare cu audienţa. Cu ce să faci audienţă, cu aceeaşi blazaţi, cu aceeaşi mediocri din TVR? Sigur, există şi o mână de profesionişti, dar care sunt marginalizaţi, sunt puşi la colţ.
Acum strigă toţi în cor, aceşti frustraţi din TVR, mediocri de care vă spuneam, să plece Dragoş Pătraru de la "Starea naţiei". Contractul lui expiră peste două luni. S-ar putea să spună că nu mai este nevoie, la fel cum n-a mai fost nevoie nici de Moise Guran, care avea o emisiune care aducea audienţă şi avea un format plin de substanţă. L-au mazilit şi s-a dus la concurenţă, la Digi TV. La fel vor zice şi de Dragoş Pătraru. Orice televiziune i-ar da de 100 de ori mai mult. La TVR, veniturile nu vor creşte dacă nu va creşte calitatea produselor TVR.
Există şi varianta cu creşterea taxei din abonament. Însă românul este refractar, deşi până la urmă este o datorie, pentru că dă pentru o cauză nobilă. Este cea mai mică taxă din toată Europa, 11 euro pe an. Până şi în ţările baltice, taxa e undeva de la 30-40 de euro pe an. Nu mai vorbim de ţările nordice, de la Franţa în sus, unde ajunge la 300-350 de euro în Danemarca, Suedia, Norvegia. Deci este o taxă modică, până la urmă. Să dai 4 lei pe lună nu mi se pare mult. Dar să dai şi 6 lei, adică în plus cu 50%, iar nu mi se pare mult. În măsura în care şi TVR va putea să răsplătească. Sigur, acei leuţi pentru multe categorii de persoane înseamnă două pâini şi contează, dar primeşti emisiuni pline de conţinut, de sens.
Insolvenţa reprezintă o soluţie dacă este asumată şi administrată corect. Nu orice insolvenţă rezolvă problemele. Uitaţi-vă la RAAN, este în insolvenţă de trei ani şi a intrat în faliment. Uitaţi-vă la Hunedoara. Este în insolvenţă şi o să intre în faliment. Să fii practician în insolvenţă nu înseamnă să stai cu mâinile la piept şi să aştepţi o dată pe lună sau o dată la trei luni un raport de la nişte băieţi ai acţionarilor, ai aceloraşi acţionari care au băgat respectiva entitate în insolvenţă. Deci, câtă vreme laşi tot acţionarii să gestioneze afacerile, este clar că ei o să fure, în continuare, sau nu neapărat o să fure, dar, cu neştiinţă, din ignoranţă, din prostie, o s-o îngroape definitiv. Ca să ai succes, trebuie să te implici, să-şi asumi rolul de manager, adică practic să girezi toate deciziile, toate măsurile operaţionale, curente, investiţionale, de zi cu zi sau pe termen lung ale respectivei entităţi.
Marea provocare pentru orice administrator judiciar care va veni la TVR este să definească corect şi să pună în practică acel scop şi acea misiune fundamentală a televiziunii publice de a oferi educaţie, de a oferi cultură, de o manieră acceptabilă de către mase. Evident că va depăşi competenţele profesionale ale unui administrator judiciar, dar el va avea obligaţia de a identifica acei specialişti din TVR sau alţii din afara TVR-ului, să constituie un nucleu dur de profesionişti care să vină şi să redacteze acea strategie, acele politici de renaştere, de redefinire a TVR-ului.

AGERPRES: V-aţi gândit să participaţi?
Remus Borza: Mandatul nostru la Hidroelectrica în maximum două luni se închide. Expertiza noastră bogată şi relevantă cred că ar fi utilă statului. Noi suntem soldaţi credincioşi. Dacă statul ne va da un nou mandat, statul va avea de câştigat. Dacă nu, noi n-o să murim de foame, avem suficiente proiecte private. Noi ne-am duce la TVR, întrucât credem în misiunea şi în destinul televiziunii naţionale.

AGERPRES: Iese Hidroelectrica din insolvenţă în următoarele două luni?
Remus Borza: Asta spuneam. Cel târziu în mai, Hidroelectrica va ieşi din insolvenţă. Mai avem doar 4 contestaţii din cele 75 depuse iniţial. 71 de contestaţii au fost câştigate de Hidroelectrica. Mai avem 4 contestaţii pe 6 aprilie. Teoretic am putea să ne judecăm chiar pe 6 aprilie, teoretic am putea cere ieşirea din insolvenţă chiar pe 6 aprilie, dar mi-e frică să nu-i luăm pe tehnocraţi pe nepregătite, şi atunci probabil o să mai zăbovim un an de zile ca acest transfer de putere să fie unul efectiv. În perioada 6 aprilie - 6 mai este cât se poate de rezonabil.AGERPRES/(AS - autor: Florentina Cernat, editori: Nicoleta Gherasi, Daniel Badea)