Deva, 16 sep /Agerpres/ - O senzaţie stranie te cuprinde atunci când, călător fiind, ajungi în satul Alun, din Ţinutul Pădurenilor. Parcă ai fi într-un decor de film, în care se aşteaptă cuvântul "motor" pentru ca viaţa să se pună în mişcare. Este un loc binecuvântat de Dumnezeu, dar părăsit de oamenii care au ales viaţa mai uşoară de la oraş. Cele aproape 80 de gospodării de acolo sunt aproape goale şi rar dacă mai vezi un bătrân care să te întâmpine la poartă. De fapt, mai puţin de cinci suflete mai stau acum permanent în satul Alun, cu gândul la măreţia pe care această aşezare a cunoscut-o în anii '50.
Supranumit "satul de marmură", Alunul te întâmpină după un drum greu, care porneşte din Hunedoara, trece prin comuna Ghelari şi se îndreaptă spre comuna Bunila. Dacă până la Ghelari şoseaua se poate mândri cu un strop de asfalt peticit, mai încolo, spre Bunila, doar un drum pietruit ţine cu scutul din fier al maşinii.
Ajungem în Bunila într-o zi de sărbătoare, iar la Alimentara din sat, tapetată şi acum pe afară cu afişele decolorate ale unor candidaţi de la cine mai ştie câte alegeri, o mână de oameni stau de poveşti. Sunt bărbaţi şi femei aşezaţi la câteva mese din metal, afară.
"Haideţi, staţi jos, că aţi făcut drum lung până aici", ne spune o femeie trecută bine de 60 de ani. Nu o poţi refuza pentru că deja s-a ridicat de pe scaunul greu, făcut din şipci de lemn. Este o imagine pe care nu o poţi şterge din amintiri foarte repede pentru că ea arată, încă o dată, bunul simţ al omului din satul tradiţional românesc, acolo unde starletele nu au reuşit să le strice educaţia primită în copilărie.
"Dacă vreţi să ajungeţi la Alun, trebuie să vă întoarceţi şi să o luaţi pe drumul ăla care merge spre vale. Fiţi atenţi că-i tare îngust", ne avertizează un bărbat şi apoi ne arată arată cam pe unde ar trebui să ajungem. Cel mai bun punct de reper este însă biserica din Alun, care se vede strălucind în lumina soarelui de amiază.
Aşadar, trecem din nou la drum şi ajungem acolo de unde ar trebui să coborâm o pantă destul de abruptă. De pe culmea dealului se deschide o vale impresionantă, străbătută de o linie albă. Este drumul care duce spre Alun, dar până acolo mai trebuie să coborâm aproape 500 de metri, cu atenţie şi răbdare, aşa cum fuseserăm sfătuiţi. Ogaşele făcute de torenţi îşi fac simţită prezenţa, colţuri de pietre se freacă de metalul scutului maşinii şi parcă nu poţi să nu te crispezi la gândul că se află la numai câţiva centimetri de motor.
Drumul pe care coborâm separă cele două sate, Bunila şi Alun, dar şi terasele pe care gospodarii şi le-au amenajat acum o jumătate de secol pentru a avea cât mai mult teren, atât de necesar pentru a-şi planta în pământ culturile necesare traiului. Pavat cu pietre de culoare albă, drumul s-a păstrat într-o stare nesperat de bună, poate şi datorită faptului că este circulat atât de puţin, dar şi pentru că bucăţile de rocă cu ajutorul cărora este pavat sunt aşezate aproape simetric.
Ajungem în vale şi apoi suntem nevoiţi să o luăm la deal, spre Alun. Străjuit de un gard gros din piatră, drumul urcă şerpuitor spre satul despre care s-a vorbit atât de mult. O tablă de culoare verde, ascunsă într-un frunziş, ne anunţă că am ajuns, iar în stânga se vede fosta carieră de marmură, în care piatra de culoare albă cu vinişoare ruginii te înconjoară din toate părţile.
Marmura de Alun este binecunoscută cioplitorilor din ţară, fie că sunt constructori sau artişti. A fost folosită la construirea Casei Poporului din Bucureşti, dar şi pentru ridicarea uneia dintre cele două biserici din sat. Este preţuită şi acum, iar artiştii spun că se poate compara cu marmura de Carrara prin granulaţia fină care permite o prelucrare uşoară.
Că este aşa, stă mărturie Sergiu Tenţ, un tânăr din satul Ghelari, care a avut ideea de a promova marmura de Alun printr-o tabără de creaţie pe care o organizează în fiecare an. A iniţiat un proiect căruia i-a spus "Turism şi Artă în Pădureni", iar acum în curtea pensiunii sale vin studenţi de la Facultatea de Arte din Timişoara care, timp de zece zile, în fiecare an, lucrează în bucăţile de marmură pe care le primesc de la Alun. "Dorim să sprijinim cultura şi pe tinerii artişti, dar doresc să atragem atenţia şi asupra calităţilor marmurei de Alun, atât de preţuită peste hotare şi lăsată în uitare, pe nedrept, la noi în ţară", spunea Sergiu la debutul unei tabere de creaţie.
Lăsăm însă cariera şi ne îndreptăm spre centrul satului. O singură mişcare se vede pe partea stângă: un bărbat culege nişte mere. "Haideţi, luaţi, că ţin de sete", ne îmbie omul, care ne spune că a plecat din sat, de tânăr, ca să lucreze la oţelăriile din municipiul Hunedoara, iar acum s-a întors în locurile natale, doar pentru câteva zile pe an, atunci când îşi adună câteva fructe din livadă.
Mulţumim frumos şi încercăm să luăm pulsul unui sat peste care liniştea apasă într-un mod nefiresc. Ajunşi în centrul localităţii, străzile pietruite parcă vin spre tine, călătorul aflat în căutarea de poveşti. Niciun alt sunet nu răzbate din curţile caselor care au fundaţia construită din bucăţi de marmură în loc de piatră. Într-o livadă sunt doi cai, şi atât. Te simţi stingher într-o mare de linişte şi te gândeşti că, obişnuit cu viaţa trepidantă a oraşului, nu ai putea rezista aici mai mult de câteva zile.
Uşor, o luăm la pas prin Alun, cu speranţa că poate mai vedem pe cineva. Un sunet răzbate din curtea unei case şi cum ştim că în satele de munte oaspeţii sunt bineveniţi întotdeauna, intrăm în curte şi-i dăm "ziua bună" lui nenea Ghiorghiuţ. Are 60 de ani şi este cel mai tânăr din sat.
"Cred că oamenii stabili aici mai pot fi număraţi pe degetele de la o mână, iar case în picioare, stabile, mai sunt vreo 60-70", ne spune acest om care locuieşte în sat de când se ştie. "Vara mai vin acasă cei care sunt plecaţi la oraş, unii în concediu, alţii să mai pună câte ceva în pământ", adaugă bărbatul.
Văzuserăm doi cai într-o livadă şi-l întrebăm pe gazda noastră dacă în sat mai sunt ceva animale. "Două vaci şi trei cai", ne răspunde râzând, pentru ca apoi să-şi aducă aminte că "pe timpuri în sat erau două ciopoare de vaci şi copiii stăteau zile întregi cu vitele la păşune".
În satul care moare dăinuieşte însă o biserică unicat în ţară şi a doua din Europa. Construită în totalitate din marmură extrasă din cariera satului, biserica a fost ridicată între anii 1937 şi 1939 şi a costat circa 500.000 de lei. Domină satul şi este singura din România ale cărei ziduri au fost realizate din preţiosul material de construcţii. A fost pictată între anii 1963 şi 1966, iar acum este mult prea mare pentru cei câţiva bătrâni care mai trăiesc în Alun.
În sat mai este o biserică din lemn, declarată monument istoric şi veche de aproape 300 de ani. Din păcate, bisericuţa este într-un stadiu avansat de degradare şi sunt slabe speranţe că se vor găsi bani pentru reabilitarea ei.
Acesta este Alunul, satul din Ţinutul Pădurenilor despre care se spune că este construit din marmură. Un loc din care pădurenii au fost nevoiţi plece cu sufletul strâns şi să-şi abandoneze casele pentru a-şi căuta un destin mai fericit, condiţionat însă de agitaţia oraşelor. AGERPRES/(AS - autor: Sorin Blada, editor: Cristian Anghelache)