Cele mai vechi urme de locuire identificate pe teritoriul judeţului Sălaj datează din Paleolitic (la Buciumi), iar cele mai frecvente din Neolitic (Buciumi, Zalău, Răstolţu Mare, Şamşud, Şoimuş, Ip, Sâncraiu Silvaniei ş.a.), din Epoca bronzului (Derşida, Româneşti, Moigrad, Crasna, Căpâlna, Guruslău, ş.a.) şi din prima Epocă a fierului (Bozna).
Dacii au lăsat numeroase urme de locuire atât în cetatea de la Marca (secolele 1 î.Hr.-1 d. Hr.), precum şi în aşezările de la Moigrad, Şimleu Silvaniei, Zalău, Panic ş.a.
În timpul ocupaţiei romane (106-271/275), graniţa dintre Imperiul Roman şi triburile dacilor liberi din Nord, trecea prin teritoriul actual al judeţului Sălaj, de la valea Someşului, peste culmile Munţilor Meseş (unde au fost identificate peste 50 de turnuri de supraveghere şi apărare) până în valea Crişului Repede. Astfel, flancul de Nord-Vest al Imperiului Roman în Dacia era puternic întărit cu numeroase castre în care staţionau legiunile romane pentru apărarea graniţei, reprezentând adevărate bastioane defensive.
În afara vestitului Porolissum (azi Moigrad), unul dintre cele mai importante centre militare şi economice în care au staţionat, succesiv, un număr mare de trupe romane (Cohors I Britonnum milliaria, unităţi din Legiunile a XIII-a Gemiona, a VII-a Claudia ş.a.), au mai funcţionat şi castrele de la Buciumi, Românaşi (numit Largiana), Sutoru (Optatiana) ş.a. Aşezarea urbană Porolissum, dezvoltată în jurul castrului cu acelaşi nume, a devenit (în anul 124 d. Hr.) capitala provinciei Dacia Porolissensis, ridicată la rang de municipiu în timpul împăratului Septimius Sever (193-211). De-a lungul drumului imperial care lega municipiul Porolissum de Napoca s-au dezvoltat nenumărate aşezări cu funcţii multiple.
După retragerea legiunilor şi a administraţiei romane din Dacia (271/275), populaţia daco-romană de pe teritoriul actual al judeţului Sălaj a înfruntat frecventele valuri migratoare ale goţilor, hunilor, slavilor, ungurilor ş.a. Trecerea goţilor peste aceste meleaguri este marcată de tezaurele de aur şi argint îngropate de aceştia şi descoperite (în 1797 şi 1889) pe teritoriul oraşului Şimleu Silvaniei, iar prezenţa slavilor este atestată prin vestigiile din necropola tumulară de la Nuşfălău (secolele al VIII-lea - al IX-lea).
Atât în cronicile bizantine, precum şi în lucrarea Gesta Hungarorum, scrisă în secolul al XII-lea de Anonymus, se găsesc primele menţiuni despre românii (vlahii) din aceste locuri, despre formele lor de organizare (voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut), despre rodnicia pământului, precum şi de faptul că armatele regelui ungar, în acţiunea lor de cucerire a acestor pământuri, au întâmpinat o dârză rezistenţă din partea valahilor şi a voievozilor acestora, în special a populaţiei de pe văile Almaşului şi Căpuşului. Cu toată rezistenţa opusă de localnici, expansiunea regatului feudal maghiar nu a putut fi oprită, acesta exercitând (secolele al XI-lea - al XIII-lea) o puternică asuprire, dar în care românii au reuşit să-şi păstreze limba, obiceiurile şi tradiţiile. În secolele al XIV-lea - al XV-lea, atât ţăranii români, cât şi cei maghiari (aşezaţi pe aceste locuri o dată cu expansiunea regatului ungar) au întreprins mai multe răscoale (1344, 1376), care au culminat cu Răscoala de la Bobâlna (1437-1438). După bătălia de la Mohacs (1526), Transilvania a intrat ca principat autonom sub suzeranitate turcească. Începutul secolului al XVII-lea este marcat de prezenţa voievodului Mihai Viteazul pe meleagurile Sălajului, care după victoria de la Guruslău (3 august 1601) asupra oştilor lui Sigismund Bathori trece şi prin Zalău în urmărirea armatelor acestuia. De istoria meleagurilor sălăjene este legată şi personalitatea lui Horea care, împreună cu o echipă de meşteri din Ţara Moşilor, a construit (1773) biserica din lemn de la Cizer, aflată astăzi în Muzeul etnografic din Cluj-Napoca. Efervescenţa anului revoluţionar 1848 a cunoscut o intensitate deosebită prin activitatea cărturarilor sălăjeni Simion Bărnuţiu şi Alexandru Papiu-Ilarian, precum şi a lui Iacob Deleu din Pericei (căpitan în oastea lui Avram Iancu).
În 1867, principatul Transilvaniei (inclusiv teritoriul actual al judeţului Sălaj) a fost încorporat forţat la regatul ungar, situaţia românilor, precum şi a celorlalte minorităţi (saşi, slovaci, ruteni ş.a.), înrăutăţindu-se constant. Sălăjenii au participat la mişcarea memorandistă din 1892, printre cei 300 de delegaţi care au plecat la Curtea de la Viena pentru a preda Memorandumul aflându-se peste 45 de reprezentanţi ai Sălajului (Gheorghe Pop de Băseşti, Andrei Cosma, Teofil Dragomir ş.a.). Actul Unirii de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, s-a înfăptuit şi cu sprijinul celor 44 de delegaţi cu drept de vot, reprezentând judeţul Sălaj.
După unirea Transilvaniei cu România s-a impus o nouă împărţire administrativă, care după mai multe variante, s-a stabilit ca pe baza vechiului comitat al Sălajului să se înfiinţeze judeţul Sălaj, cu reşedinţa la Zalău, care în 1926 cuprindea trei localităţi urbane (Careii Mari, Şimleu Silvaniei, Zalău) şi 269 de comune grupate în 10 plăşi. Sub această formă a evoluat, cu unele modificări până în septembrie 1950, când judeţul Sălaj a fost desfiinţat şi inclus în regiunile Cluj, Baia Mare (ulterior Maramureş) şi Oradea (ulterior Bihor), ocupând poziţii periferice în cadrul acestora. Judeţul Sălaj a fost reînfiinţat prin Legea nr. 2 din 17 februarie 1968.
În perioada interbelică, judeţul Sălaj a cunoscut o oarecare înflorire economico-socială, pentru ca după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, impus României de Germania nazistă şi Italia fascistă (prin care ţara noastră pierdea o suprafaţă de 43.492 kmp, inclusiv judeţul Sălaj, cu o populaţie de 2,6 milioane locuitori, în majoritate români), teritoriul sălăjan să cunoască din nou opresiunile ocupaţiei ungare. În perioada 1940-1944, pe teritoriul judeţului Sălaj au avut loc numeroase asasinate executate de trupele horthyste asupra populaţiei româneşti, acestea soldându-se cu 495 de victime, dintre care cele mai multe înregistrate în satele Ip şi Treznea. Începând cu 14 octombrie 1944, armatele române au ajuns cu operaţiunile militare şi pe teritoriul judeţului Sălaj, eliberându-l treptat de sub ocupaţia maghiaro-horthystă.
În cei 45 de ani care au urmat după eliberare, teritoriul sălăjan a evoluat în coordonatele economico-sociale ale comunismului, timp în care a cunoscut o intensă industrializare, în cadrul unei economii centralizate, planificate.AGERPRES/(Documentare - Irina Cristea, editor: Marina Bădulescu)