Bucureşti, 22 mai /Agerpres/ - Norman Manea, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori români, profesor de literatură europeană şi writer in residence la Bard College, New York, afirmă, în preajma împlinirii vârstei de 80 de ani, că se simte 'acasă' la masa de scris, ceea ce înseamnă 'în limba română'.

Într-un interviu acordat AGERPRES, Norman Manea vorbeşte despre bucuria de a-şi reîntâlni o seamă de prieteni în cadrul unui eveniment organizat la Bucureşti, despre viaţa politică românească, despre primejdia recrudescenţei acţiunilor ISIS, dar şi despre dorinţa de a termina romanul la care lucrează.

AGERPRES: Bun venit acasă, Norman Manea. Cum e să fii din nou în România? Fie şi ca un "turist al posterităţii sale", pentru a vă cita.

Norman Manea: Între timp mi-am pierdut încrederea în posteritate, dar sunt aici. M-am bucurat de această invitaţie, pentru că venea din partea unor prieteni care au fost în toată această perioadă foarte fideli. Mă refer, în primul rând, la revista Observator Cultural şi la editura care, pot să zic aşa, m-a renăscut aici, în România. Sunt aici într-un soi de carnaval festiv. Sper să nu sucomb sub această greutate. M-am bucurat, de asemenea, că foarte mulţi prieteni din străinătate, unii de destul de departe, şi-au sacrificat energie şi timp şi bani să vină chiar şi pentru o singură zi aici să-mi arate că încă mă iubesc şi mă respectă. Deci toate sunt, de fapt, motive de bucurie. Peste toate astea, există şi un gest, înţeleg, din partea statului, cum se spune aici în România 'mai bine mai târziu, decât niciodată' ... (oftează). În felul ăsta, ţara natală, patria unde am apărut pe lume acum 80.000 de ani, s-a asociat altor ţări, altor instituţii culturale care m-au omagiat şi încurajat şi este un adaos sau o completare necesară şi e important pentru că vine chiar din locul care m-a adus pe lume şi care mi-a furnizat biografic şi bibliografic multe. Şi bune şi rele.

AGERPRES: Unde vă simţiţi mai "acasă"? În America, în România sau, ca om al planetei, peste tot unde aveţi cititori?

Norman Manea: Acasă nu mă mai simt nicăieri. Mă simt bine aici, pentru că strada, mâncarea, chipurile, limba, clădirile chiar, totul, îmi aduc aminte de o perioadă a tinereţii care s-a dus definitiv. Mă simt bine şi în alte părţi, când sunt primit cu prietenie şi cu afecţiune şi, uneori, chiar şi cu admiraţie. N-aş putea să decid foarte clar unde mi-e cel mai bine, dar, probabil că, dincolo de of-urile eului, probabil că, totuşi, la masa de scris, ceea ce, până la urmă, înseamnă în limba română.

AGERPRES: E ca o întoarcere într-un alt Egipt, ca să spun astfel. Nu vi se pare că transpuneţi, prin destinul dumneavoastră, aceeaşi dramă a poporului ales în permanenta căutare a unei patrii care, pentru dumneavoastră, e limba în care aţi ales să scrieţi şi în care visaţi?

Norman Manea: Da. Dacă vorbim despre poporul ales intrăm înr-o poveste complicată. E greu de spus pentru ce a fost ales. Eu spun că a fost ales pentru suferinţă. Cred că suferinţa e un capitol extrem de important al existenţei. Nu e numai sufocarea sub griji şi sub presiune şi sub persecuţie, ci este şi o trăire profundă, care te obligă să te reanalizezi, uneori, să te şi recondiţionezi. Deci, asta e cu poporul ales. O poveste care nu s-a terminat şi nu se termină, din fericire, pentru că este vorba despre o minoritate care nu este foarte iubită, trebuie să recunoaştem acest lucru. Ba chiar, antipatia, dacă nu şi mai rău, a crescut în ultimii ani cu totul nejustificat pentru că sunt alte, să le zicem aşa, urgii pe pământ la ora asta, care vin din alte direcţii, de la alte popoare şi nu există nicio justificare pentru a menţine o aversiune sau un resentiment aşa cum se vede - şi se vede tot mai mult - chiar şi în multe ţări unde s-au bucurat de ospitalitate şi de admiraţie. Aş trece peste asta, pentru că este ceva cu care m-am născut, nu am ales această etnie. Nu ştiu dacă ar trebui să aleg, dacă n-aş alege-o, pentru că, aşa cum spuneam, cred că suferinţa este o şcoală umanistă extrem de importantă. Dar eu, la cinci ani, când am suferit primul şoc al acestei antipatii, sau mai rău decât asta, eu nu eram evreu. Eram un copil de cinci ani, care mă jucam cu alţi copii, fie că erau polonezi, ucraineni, români, cum se întâmpla în Bucovina. Dar, m-am trezit într-un vagon cu sute de oameni îngroziţi, n-am înţeles nimic, de ce se întâmpla de la o zi la alta, eram un copil alintat de familie şi primii cinci ani ai copilăriei au fost foarte fericiţi. Şi ăsta este un ciclu istoric, care se repetă în multe locuri, împotriva multor oameni, nu numai evrei şi se simte şi astăzi. Şi m-am întrebat şi mă întreb şi acum dacă ceva care se repetă, din nou şi din nou, şi care este rezultatul unei acţiuni umane, nu înseamnă că este necesar. Din moment ce oamenii o fac, din nou şi din nou, înseamnă că au nevoie de asta, au nevoie de războaie, de ură, de opresiune. Şi asta s-a întâmplat şi cu dictaturile. Ele au fost create de oameni, au fost sabotate după aia de oameni, au fost răsturnate, tot prin sânge, tot de oameni, care după aia au început să creeze o altă societate, pe alte baze, în care au reapărut aceste pulsaţii omeneşti negative şi nefaste. S-a spus prea mult despre subiectul ăsta şi vă asigur că subiectul nu e încheiat.

AGERPRES: Ce face Occidentul, din care veniţi, pentru a găsi antidotul la recrudescenţa ISIS? Islam versus creştinism? Apocalipsa acum?

Norman Manea: E o întrebare dificilă şi răspunsul este şi mai dificil. Chiar am stat de vorbă aici cu o colegă scriitoare, care cunoaşte mai bine Orientul. A fost acolo, a scris cărţi, romane şi nu numai. Ea mi-a povestit diverse lucruri din Iran şi din Irak. Vă spun că am fost îngrozit. Şi ea era, de asemenea, îngrozită şi era convinsă că nu avem nici o soluţie de a stăvili acest val. Eu îmi amintesc mereu şi pomenesc de întâlnirea mea cu Ismail Kadare, care a fost oaspetele meu la colegiu, în clasa mea. Am avut multe discuţii cu el, era un om foarte dificil şi închis, deşi studenţii l-au stimat mult şi a fost o surpriză pentru mine pentru că eu, voit şi cu un anumit scop, l-am invitat cu el, pe Pamuk (n.r. - scriitorul turc Orhan Pamuk) pentru că aveam Turcia şi Imperiul Otoman, aveam Albania, care a stat sub Imperiul Otoman şi încă îi ura şi acum pe turci. Deci, doream să văd ce zic aceşti doi reprezentanţi. Am fost surprins că Pamuk, un jolly-joker şi foarte şarmant şi cu experienţa auditoriului, în final, când i-am întrebat pe studenţi cum li s-a părut şi pentru ce optează, acesta nu a întrunit simpatia lor. Ei au optat pentru Kadare. Şi am fost extrem de surprins pentru că el era un tip mahmur, morocănos, nu vorbea engleză, deci eu trebuia să-l traduc din franceză. Şi când i-am întrebat: 'Bine, dar de ce? Celălalt era fermecător şi a făcut glume tot timpul'. 'He is the real thing - El este cel autentic!', mi-au răspuns ei. Nu discut asta.Vreau să spun că în discuţiile cu el (n.r - Ismail Kadare), mi-a spus la un moment dat: 'Norman, eu ştiu puţin biografia ta. Ştiu că ai trecut prin multe. Pot să-ţi spun că ceea ce vine este incomparabil cu urgia prin care ai trecut tu. Eu nu sunt religios, dar sunt musulman prin naştere şi-ţi spun că Islamul vine cu o cruzime şi cu o orbire de care voi habar nu aveţi şi pe care voi o preîntâmpinaţi cu discuţii despre drepturile omului, despre tot felul de chestii, care la ei nu au nici un ecou'. Acum, eu nu ştiu. Eu nu pot să judec, nu sunt, în primul rând, musulman, nu pot să judec dinăuntru cum încerca el să facă asta. Dar, ce vedem - mă refer acum la o realitate care e vizibilă, care se transpune în ştiri, ba dintr-o ţară, ba dintr-o altă ţară - ce vedem acolo e că aceşti oameni se omoară în primul rând între ei, omoară mult mai mulţi de-ai lor decât omoară pe cei dinafară şi că această nebunie, această isterie nu se opreşte. Eu am spus că nu sunt religios, dar respect orice om care are o credinţă cu o singură condiţie: să nu ucidă! Toate religiile pe care le cunoaştem noi spun, printer altele: 'Să nu ucizi!'.Ori, aici, se ucide pe capete, în primul rând creştini, dar nu numai creştini, iar ideea de infidel a reapărut cu o conotaţie foarte sinistră. Eşti infidel dacă ai făcut adulter, ceea ce e o faptă cu totul omenească după câte ştim (râde) de mii de ani, nu e o chestie nouă, ci aproape banală, aş zice. Şi multe, multe, multe altele. Deci, primejdia asta există. Deosebirea dintre totalitarismele atee, care au fost nazismul şi comunismul, şi acest totalitarism religios este importantă pentru că aceşti oameni, în fanatismul lor infantil, au impresia că au vorbit de trei ori pe zi cu Dumnezeu şi Dumnezeu le-a spus: 'Ucide-l pe vecinul tău! Ucide pe femeia aia!'. Ei, şi asta e mult mai acaparant şi mai dur şi mai de neocolit, decât dacă era vorba de tovarăşul Stalin şi de her Hitler. Nu ştiu ce vine, dar am un avantaj, pe care-l avem încă toţi, că nu suntem nemuritori. Deci, se termină la un moment dat şi n-o să ştiu exact ce a urmat.

AGERPRES: Să revenim în România. Cum aţi găsit România şi care mai sunt "impasurile" din care v-aţi dori, desigur, să iasă?

Norman Manea: Când mă plimb pe stradă, când mă uit la oameni, regăsesc aceeaşi cordialitate latină, aş zice plină de umor şi de voie bună. Când mă uit la viaţa politică, mă îngrozesc din nou. După atâţia ani, după atâtea decenii, selecţia politică - aşa cum s-a produs ea - este, dacă pot să spun aşa, dezastruoasă. Nu ştiu cum au ajuns aceşti oameni politicieni, nu ştiu ce sunt dispuşi să sacrifice pentru viaţa lor politică şi pentru crezul lor politic. Oamenii politici pe care i-am avut în istorie n-au fost nici ei perfecţi, pentru că perfecţiunea nu e omenească, dar aveau o anumită autenticitate şi credinţă şi onestitate faţă de cei care i-au ales. Mi se pare acum că e o harababură şi un kitsch total şi mă întristează foarte tare.

AGERPRES: Şi care ar fi ieşirea din 'Labirint'?

Norman Manea: Ieşirea la mare. (râde) Am tot sperat în noua generaţie, dar am văzut că e şi ea destul de orientată spre profitul şi spre gloria imediată. Nu ştiu ce se va alege din toate astea. Ceea ce aş vrea, şi ar trebui să spun ca scriitor, este că scriitorii, acolo unde au fost - şi au fost şi sub opresiune şi sub societăţi libere - unii dintre ei au jucat rolul unor conştiinţe critice. Şi atunci când politicienii au fost atenţi la critica scriitorilor şi au încercat să amelioreze ceva din peisajul politic, a fost ceva pozitiv. M-aş bucura dacă scriitorii şi artiştii ar avea un cuvânt în cetate care să aibă o anumită rezonanţă.

AGERPRES: Basmele lui Creangă, primite în dar după eliberarea din iadul deportării, v-au "plonjat", cum afirmaţi cândva, "într-o magie a limbii şi care a fost primul pas din ce aveau să fie ulterior boala şi terapia" dumneavoastră, adică scrisul. Mai citiţi Creangă?

Norman Manea: (râde) Nu prea am timp acum. Sunt şi profesor. Sunt invadat de multe cărţi, din multe limbi, dar Creangă a rămas în mine şi nu numai el. Sunt şi alţi clasici ai literaturii române, după părerea mea, de mare valoare. România a avut dintotdeauna şi cred că are şi acum o o înzestrare artistică, dacă ne uităm la porţile ţărăneşti şi pornim de acolo sau la literatura folclorică, absolut superbă, de o inventivitate verbală şi de un anumit umor care e extraordinar. Nu mai ştiu cum a evoluat, sunt deja departe, deşi sunt cu limba asta în mine, nu ştiu ce să spun. Un scriitor polonez foarte important Borowski (n.r Tadeusz Borowski), care a fost la Auschwitz deşi nu era evreu şi care după aceea a devenit comunist şi imediat după aia s-a sinucis, şi a ştiut el de ce, a spus: 'Defectul educaţiei noastre este că nu ne-a scutit de speranţă. Nu ne-a eliminat speranţa din didactica care ni s-a predat'. Nu ştiu dacă avea dreptate, nu ştiu dacă trebuie să renunţăm cu totul la speranţă. Deci, aşa cum am spus, nu e vorba de perfecţiune, aceasta nu e pământeană, e în Paradisul celest, dacă există, dar ceva trebuie să ne dea o anumită speranţă, o anumită nădejde şi aş vrea să cred că şi România, treptat, se va consolida şi permanentiza în Europa, în care a visat dintotdeauna să fie şi în care era de fapt, dar, cum vedem, îl avem şi pe domnul Putin, îi avem şi pe atâţia din jur. Nu ştiu ce va fi, nu am acest dar al prezicerii. M-aş bucura să fie mai bine decât credem.

AGERPRES: De ce scrisul trebuie să fie boală şi de ce terapie? Până la urmă, de ce scrisul? Aţi fost şi inginer.

Norman Manea: Am fost inginer din eroare. Erorile istoriei nu mă feresc de erorile personale. Şi după ce am trecut de lagăr şi de comunism care erau, să zicem, nişte erori şi nişte boli ale istoriei, am făcut eu însumi erori în propria mea biografie pe care le-am plătit destul de scump. De ce m-am făcut inginer? Eram un elev prea bun şi din asta mi s-au tras multe, inclusiv la matematică. În perioada aia erai considerat un imbecil, un tembel - erau anii '50 - dacă te duceai la filologie, pentru că tot ce era în ziare şi tot limbajul ăla proletcultist idiot nu te îndemnau să te arunci în chestia asta. M-am dus la un studiu tehnic, foarte greu. Acum doi ani am fost la Bucureşti şi m-am întâlnit cu nişte colegi de facultate. Noi am intrat în anul I cam 125-128, nu mai ştiu, dar am terminat 27. Asta spune deja ceva. A fost foarte dificil, studiu greu, profesori severi. Mazilu era un profesor al nostru sever şi foarte bun. Am făcut inginerie şi după aia am făcut 12 ani pe inginerul. Nu ştiu cum am făcut faţă. Am şi trecut în poziţii mai... de la inginer stagiar, la inginer principal, de la inginer principal, la cercetător principal şi toate chestiile epocii. Şi am plătit această eroare. Am adăugat la un anumit handicap care ţinea de etnie şi de minoritatea în care m-am născut, despre care Heine spunea că 'ce să faci cu ghinionul ăsta'. Am făcut fiecare ce-am putut. Adică şi eu am încercat să fac ce am putut cu acest ghinion. Toate ghinioanele nu sunt numai ghinioane. Adică, poţi să scoţi şi din ghinion ceva. Am plătit erorile mele. Adică 14 ani de inginerie foarte obositoare şi foarte grea. Mi-aduc aminte şi mă întreb cum de-am făcut faţă, că nu eram al locului, că nu eram potrivit pentru treaba aia. Am lucrat la Combinatul Siderurgic de la Galaţi, am fost pe şantier. După aceea, am fost în cercetare, la Institutul pentru Protecţia şi Purificarea Apelor. Lucruri dificile. Adică, le spui acum ca pe o poezie dar nu era simplu. Şi mă întreb: 'Cum? Ce eram eu? Manechin? Cum făceam faţă?'. Ei, am făcut faţă, a trecut. A trecut, dar au trecut şi anii. Am plătit acest tribut.

AGERPRES: Apoi scrisul, terapia...

Norman Manea: După aia, mi s-a părut că scrisul e ce mi se potriveşte şi este oaza mea de supravieţuire. Când m-am instalat şi eu în scris, cel mai iubit fiu al poporului, tovarăşul Ceauşescu, m-a aruncat peste graniţă. Şi, dintr-odată, m-am trezit în altă limbă, în altă cultură. Nu ştiam engleză deloc când am ajuns în America. O anumită tenacitate poate m-a salvat, de altfel profesorul Nemoianu m-a definit cândva că sunt un amestec de timiditate şi tenacitate. Poate că e adevărat. Oricum, am trecut prin tunelul ăsta, sunt acum aici, mă vedeţi, tot mai tânăr, şi am venit să-mi spun povestea mea şi a generaţiei mele numită în România, poate pe drept cuvânt, 'generaţia expirată'. (râde) Oricum, sunt aici, mai continui să citesc, din când în când mai şi scriu câte ceva, totul s-a încetinit, bucuriile s-au împuţinat. Sper ca timpul să mai aibă răbdare cu mine.

AGERPRES: Aţi terminat acea urmare a "Anilor de ucenicie ai lui August Prostul" la care spuneaţi că lucraţi?

Norman Manea: Da, am un roman care are o anumită corespondenţă cu 'August prostul'. Este un erou, Peter Schlemihl, din folclorul evreiesc şi german, şi care este un pierde-vară, unul care nu se descurcă, se încurcă în propriile mişcări şi proiecte şi acest erou al romantismului german este din povestirea unui autor important - Adelbert von Chamisso care se numea 'Omul care şi-a vândut umbra'. Vom vedea ce iese din chestia asta. M-am luptat mult cu cartea asta. Scriu la ea, dar ştiu acum precis că trebuie neapărat să termin, cu puteri mai puţine sau mai multe, să scap de ea, că altfel .... mă sufoc.

AGERPRES: Sunteţi cam defetist astăzi. Vă ştiam mai optimist.

Norman Manea: (râde) Nu numai astăzi. Eram mai tânăr. Ce, vă aşteptaţi că odată cu avansarea în vârstă devin mai viteaz şi mai optimist? Nu prea, pentru că se reduce timpul nostru. Am spus că am venit aici cu o anumită nostalgie şi melancolie legate tocmai de această trăire. Aici a fost locul unde am stat până la 50 de ani. La vârsta asta nu mai faci asemenea salturi peste Ocean. Eu am făcut ce am putut. Mi s-a luat acest drept de a mă plânge, pentru că n-a fost chiar aşa de rău cum mi-am închipuit. Am zis, în 1992, când am primit Premiul MacArthur, că mi-au luat dreptul şi la lamentare. Cam asta a fost. Deci aşa, timidul-tenace s-a descurcat totuşi, a continuat să scrie, a scris câteva cărţi poate încă bune, o să încerce să continue şi restul e treaba zeilor.

AGERPRERS: Este o întrebare la care v-aţi fi dorit să răspundeţi? Vă rog!

Norman Manea: (râde) Nu m-am gândit la o anumită întrebare, dar dacă v-amintiţi romanul lui Oscar Wilde - 'Portretul lui Dorian Gray', ce se întâmpla cu acel portret este că acesta îmbătrânea odată cu eroul şi devenea tot mai neplăcut, ca să zic aşa. Mi-aş dori un portret care să contrazică această imagine şi această istorie şi portretul să devină din ce în ce mai seducător, în timp ce acela care a insiprat opera devine tot mai ridat, tot mai bătrân şi tot mai senil. Deci, măcar portretul să treacă printr-un proces de revitalizare şi de reîntinerire, dacă omul care e supus legilor biologice stabilite de Cel Atotputernic, Marele Biolog, nu poate să facă mare lucru să se împotrivească timpului. Dar portretul ar putea. La Oscar Wilde nu este aşa. Este o concordanţă între trecerea timpului... (oftează) şi noile vârste ale senectuţii şi imaginea de pe un portret, care era o operă de artă făcută la o anumită vârstă şi destinată să rămână aşa cum era. Ei nu, nu rămâne aşa cum era, corespunde evoluţiei personajului. Mi-aş fi dorit să pot să inversez această imagine şi această poveste, dar nu cred că mai pot. Dar dacă reuşesc, o să vă telefonez. AGERPRES/(A - autor: Daniel Popescu, Mirela Bărbulescu)