INTERVIU Neagu Djuvara: Îmi lipsește dansul - e lipsa cea mai mare pe care o resimt acum

 •  Cultură
54046 afişări

Istoricul Neagu Djuvara a acordat un interviu AGERPRES, în care mărturisește că, la 99 de ani, cea mai mare lipsă pe care o resimte este dansul.

69557cee-4b36-46cb-a4d4-d5a834c70acb

"Îmi lipsește dansul. Am fost un pătimaș al dansului. Faptul că la 99 de ani nu mai pot, de altfel, nu mă mai poftește nimeni ca să mai dănțuiesc în momentul de față, este lipsa cea mai mare pe care o resimt acum. Dansul era o nebunie", a spus Djuvara.

Istoricul vorbește în interviu și despre familia sa, despre momentele declanșării Revoluției bolșevice din Rusia, despre modul în care a ales exilul.

Studiile pariziene și perioada africană, dar și locul României în Europa sau alegerile ce urmează să aibă loc în SUA sunt alte subiecte abordate în interviu.

AGERPRES: Domnule Neagu Djuvara, veniți din două familii: Djuvăreștii, aromâni din zona Pindului, și Grădiștenii, aristocrați munteni, care au dat României oameni de seamă — politicieni, diplomați, universitari. Ați resimțit importanța originilor?
Neagu Djuvara: Trebuie să mai adăugăm și faptul că Grădiștenii se dovedește că sunt coborâtori direct din Basarab Întemeietorul. Așa că, aveți de-a face cu un descendent din cumanul Basarab I, ceea ce nu place românilor — să știe că întemeietorul voievodatului Munteniei era un cuman, nu era neaoș ieșit din spurcata împreunare a lui Traian cu localnicii de aici. Este greu de reconstituit la vârsta de aproape 100 de ani, la 99 de ani și trei sferturi. Este greu să-ți amintești, cum să spun, reacțiile de copilărie. Bunicul Trandafir Djuvara, pe care l-am întâlnit de destul de multe ori, era un om destul de sever. În fond, n-aveam motive de simpatie pentru bunicul, dar culmea este că am avut, fiindcă el mă iubea. Dintre cei doi frați, el îl considera pe fratele meu, Răzvan, că nu e bun decât de militar, fiindcă nu se interesa, nu știa dinainte cine e Horațiu și cine e Virgiliu, pe când eu, ăsta micu', eram foarte înclinat către învățământ și istorie. Și atunci, pe mine, bunicul mă favoriza moralmente. Și poate și material ar fi fost cazul, dar nu cred că ar fi modificat el testamentul lui în favoarea mea sau așa ceva. Oricum, eu niciodată nu aș fi acceptat așa ceva. L-am întâlnit destul de des pe bunicul Trandafir.

AGERPRES: Înțeleg că nu v-ați cunoscut tatăl. I-ați simțit totuși absența sau a fost suplinită de bunicul dumneavoastră, generalul Nicolae Grădișteanu?
Neagu Djuvara: Tata, Marcel Djuvara, era o personalitate remarcabilă și, mai cu seamă, ceea ce se adaugă la calitățile lui, era de o mare modestie și smerenie, cum îmi spunea mama. El ieșise cap de promoție de la Politehnica din Berlin. De îndată ce revenise în țară, la vârsta de 30 de ani, căpătase situații importante — director al Băilor Govora și Călimănești, director al Cimenteriei de la Comarnic, care devenise în 1913, când începuseră războaiele balcanice, Uzina de Armament. Pentru asta l-a și luat Dumnezeu la 38 de ani. Așa că, pe el, nu l-am cunoscut. Fratele meu, care avea cu trei ani mai mult ca mine, și-a adus aminte un timp, în copilărie, cum arăta tata. Eu l-am cunoscut numai din fotografii și din povestirile mamei, care, bineînțeles, că ni l-a sanctificat pe Marcel Djuvara. Și cum acesta fusese o personalitate extraordinară, nu era greu să faci un fel de laudatio. Deci, asta rămâne din domeniul imaginarului. În practică, din familia paternă nu l-am cunoscut, cum spuneam, decât pe bătrânul Trandafir Djuvara.

AGERPRES: S-ar părea că, încă din copilărie, viața dumneavoastră s-a așezat sub semnul istoriei. Mă refer la acel episod miraculos al celebrei fugi de la Sankt Petersburg din timpul Marii Revoluții. Considerați că ați trăit istoria sau ea v-a trăit pe dumneavoastră?
Neagu Djuvara: Știți ce s-a întâmplat cu familia noastră. Eu sunt născut la trei zile după ce, în 1916, a intrat România în război, după foarte puține săptămâni când s-au retras Guvernul și Universitatea din București către Moldova. Bineînțeles că și burghezia asta mai înstărită cum era ea, din care făceam noi parte, chiar pot să spun din aristocrația țării, s-a retras în Moldova. Mai întâi, am stat câteva zile la o ramură a familiei, la niște Djuvărești din Moldova și pe urmă ne-am dus la Iași. Tata era în uniformă de căpitan de geniu și el i-a spus mamei, văzând că în Moldova se murea de foame, să plecăm prin Rusia ca să ajungem la bunicul, care era reprezentantul României la Bruxelles, și tot guvernul și corpul de acolo erau refugiați în Franța, din cauză că toată Franța era ocupată de germani.

Belgienii nu au făcut precum românii. Decât să părăsească țara, au preferat o capitulare. Este foarte interesant din punct de vedere psihologic. Românul nu acceptă niște condiții dramatice, pe când belgienii au acceptat ca toată țara să fie ocupată de nemți și ei să se mute în Franța. De fapt, guvernul, regele erau la câteva sute de kilometri în afara țării, în interiorul Franței. Deci, noi plecăm cu mama și cu cei doi copii și mai căra cu dânsa și pe un frate al ei, Scarlat Grădișteanu, ultimul dintre Grădișteni, care înnebunise. Că a înnebunit pe front este o întâmplare, de fapt, el de tânăr dăduse semne de demență. În orice caz, mama și surorile ei nu doreau să-l lase în spate pentru că nu era agresiv, deși se simțea nenorocit că nu participa la război. Mama trece granița în Rusia, pentru a ajunge în Occident. Vine cu guvernanta copiilor, care era o tânără elvețiancă de 20 de ani, Schwester Frieda, fratele Scarlat Grădișteanu și cei doi copii. Și guvernanta, săraca, va fi cauza unei încurcături fiindcă în Rusia...

AGERPRES: Începuse Revoluția.
Neagu Djuvara: Da. Cu toate că începuse Revoluția, pe drum poliția continua să-și facă datoria. Și o confundă, din cauza numelui ei, cu o spioană germană pe care-o căuta. Și iată-ne cu toate pașapoartele confiscate de poliția rusească. Mama, să înnebunească. Bineînțeles că a alergat la ministrul României la Petrograd, pentru că după ce începuse războiul împotriva germanilor numele de Sankt Petersburg se transformase în Petrograd. Ministrul României o recomandă ministrului Franței, care, la rândul lui, o pune în mâna unui ofițer care cunoaște pe comisarul de la Poliție. Mă rog, a trebuit o lună de zile de negocieri la nivelul ăsta administrativ pentru ca să se dovedească că guvernanta n-avea nimic de-a face cu o spioană germană. Mama îmi povestea mereu această întâmplare pe care o considera extraordinară, pentru că, pe urmă, și-a dat seama că trăiam momentul Revoluției.

AGERPRES: V-a vorbit despre atmosfera acelor zile?
Neagu Djuvara: Da. Totuși lucrurile mergeau ca într-o Rusie extrem de nobilă și de bogată. Poate că asta și explică tragedia și violențele Revoluției rusești. Era o prea mare deosebire între viața pe care o puteau duce aristocrația și cei din jurul țarului și poporul. Și mama își aducea aminte de amănuntele astea. Ea nu vorbea rusește, nu se putea adresa decât la persoane care înțelegeau franceza. Îmi spunea, la un moment dat, cum se ducea la brutărie ca să cumpere pâine și brutăria era și patiserie și femeia vorbea franțuzește. Mama îmi spunea cum, stând de vorbă cu femeia de la brutărie, se uita și vedea defilând în zdrențe, în opinci pe cei care vor domina pe urmă. Femeia, care era o mică burgheză, dar care își avea locul în societate, îi zicea mamei pe franțuzește: 'Vezi doamnă, aceștia sunt cei care vor guverna!'. Era o groază, până și la mica burghezie, de cei de jos, sălbăticiți, care vor deveni stăpânii Rusiei pe urmă. Era interesant. În fine, reușește mama să plece și funcționarul de la minister îi spune să vină a doua zi, dis de dimineață, pentru a primi pașapoartele. Și asta mă interesează din punct de vedere politic. Zice: 'Veniți devreme, la opt, fiindcă mâine, la nouă, preiau puterea comuniștii'. Ei știau că trebuie să cedeze puterea bolșevicilor a doua zi.

Așadar, mama, împreună cu sora ei, lasă copiii cu Schwester Frieda, tânăra elvețiancă, și cu fratele bolnav, la micul hotel unde erau cazați și se duc până la minister ca să preia pașapoartele. Le iau și când să iasă erau deja toate podurile ocupate de bolșevici și nu vor să o mai lase să treacă podul. Și hotelul era dincolo de pod. Și Neva e destul de largă, nu e ca Dâmbovița, nici ca Sena, e foarte largă, cam cât jumătate cât Dunărea, așa. Și atunci, mama, îngrozită că-și vede copiii de dincolo și că este împiedicată de acești noi stăpâni ai Rusiei, vede pe un ofițer care umblă de-a lungul Nevei. Aleargă după el și-l trage de mânecă. Dar ea nu știe rusește și-i zice pe franțuzește. Nu poate să vadă dacă este căpitan sau colonel sau altceva și-i spune: 'Monsieur officier, fais moi passer le pont!'.

Și ăla se întoarce și zice: 'Doamnă, dar ostașii nu mă mai ascultă'. Și ea îi spune: 'Da, dar le știi limba. Spune-le că eu sunt străină și copiii mei sunt dincolo de pod'. Că rușii sunt sensibili la chestia cu copiii. Și-atunci, ofițerul ăsta, cu riscul ca să i se rupă epoleții, cum se revoltau sentinelele împotriva propriilor lor ofițeri, se întoarce împreună și cu sora mamei, cu Tante Jeanne, și le spune: 'Cucoanele astea sunt românce, sunt străine și au copiii dincolo de pod. Lăsați-le să treacă!'. Și atunci ăla se înduplecă și fluieră către sentinela de dincolo de pod și mama și cu sora ei au putut să treacă așa podul la limită. Și când au ajuns dincolo, la hotel, unde femeia de la etaj avea un bărbat birjar, care era acasă, i-a dat un bacșiș femeii să aducă bărbatul de-acasă.

A venit omul cu o birjă cu un cal și s-au îngrămădit cu toții acolo. La gara de la Sankt Petersburg era un tren care avea deja locomotiva aprinsă să plece. Și — așa zice mama — împreună cu sora ei, alergând pe peronul gării, s-au urcat în ultimul vagon să găsească un loc pentru ea și pentru cei doi copii. Noi eram la câteva sute de metri de granița finlandeză, granița cea nouă, fiindcă din martie se dăduse drumul la toate țările care doriseră să se despartă de Rusia. Așa s-au despărțit Basarabia, Georgia și așa era deja despărțită Finlanda. Am început viața mea la vârsta de un an cu un miracol. Am plecat din Rusia, care va deveni bolșevică pentru zeci de ani, chiar la momentul ultim, în ultima clipă. Mi s-a povestit asta de când eram copil de 5-6 ani: 'Tu știi că ai scăpat din Rusia'. Noi am avut mereu o teamă de Rusia. Pentru noi, granița de la Nistru spre Rusia era, nu știu cum să spun, spre infern. Era văzută foarte dramatic, negativ.

AGERPRES: Ajungem la studiile pariziene, licența în Litere la Sorbona, doctoratul în Drept. Cum era Micul Paris față de fratele mai mare? Dar cel mare?
Neagu Djuvara: Să vă spun ceva: eu am plecat la vârsta de 12 ani din România. De ce am plecat la Nisa? Fiindcă bunicul Trandafir Djuvara avea puțină avere, mai întâi pensia lui de ministru plenipotențiar și, mă rog, un venit de la o moșie din Brăila. Deci, era un om care stătea destul de bine cu banii, pentru că, timp de șase luni pe an, cum el avea reumatisme, petrecea în Franța cele șase luni de frig din România. Două luni la Paris, în primăvară, pe urmă patru luni la Nisa, unde este climă mai ușoară. Și atunci, cum el stătea patru luni pe iarnă la Nisa, ne-a sfătuit să mergem acolo.

Chiar a făgăduit că îmi plătește internatul. Deci, iată-ne pe fratele meu și cu mine interni într-un liceu francez, eu la vârsta de 12 ani, Răzvan la 15 ani. Primul lucru pe care trebuie să-l spun este că imaginea pe care noi ne-o făceam despre Franța și despre francezi era cu totul alta decât ce am văzut sosind la Nisa. Acolo, în sudul Franței, foarte mulți elevi erau corsicani. Și corsicanii sunt niște brute. Curioasă comparația cu aromânii noștri. Liceul era unul relativ nou, din primii ani de după război, o clădire nouă, mare, în piatră cenușie. Era o sobrietate, o tristețe. Eram cu mama pe culoarele liceului împreună cu le censeur, ca să ne luăm pijamale, prosoape, etc.

De acolo, mă uitam în curte și vedeam numai bătăi. Toată curtea erau cinci-șase grupuri care se băteau între ei. Și m-am gândit: 'Stai domne', asta este Franța?'. Când vii dintr-o țară ca România, unde Franța e idealizată zici: 'Stai domne', ăștia sunt sălbatici! Ce nație sunt?'. La noi, totuși am fost la școala primară și am fost un an la liceu în Sinaia, niciodată nu am văzut bătaie între copii pe vremea aceea. Acum s-au mai schimbat lucrurile, dar pe vremea aceea era civilizație. În orice caz, prima mea privire asupra francezilor a fost catastrofală. Pe urmă, când am ajuns la Paris, am înțeles că Franța nu este una. Am făcut un fel de socoteală, în Franța veche, de dinainte de 1789, erau nouă limbi, nu dialecte. Dac-o iei de la Nord la Sud, în Franța se vorbea bretonă, flamandă, nemțește, dialecte italiene, spaniole. Nu era unitate. Unitatea era Le Roi de France. Și de aceea, în fond, când a venit republica au început să se spargă toate provinciile astea care nu aveau în fond altă unitate decât Le Roi de France. Este un lucru pe care nu l-am înțeles decât mult mai târziu, făcând istorie, ca să zic așa.

AGERPRES: Și Parisul cum era? Ce vă amintiți despre Universitate, despre Sorbona?
Neagu Djuvara: Primul contact cu Parisul a fost iarăși așa destul de decepționant în sensul că, pe vremea când am sosit eu acolo, toate monumentele erau cenușii, aproape negre. Nu fuseseră curățate de zeci, dacă nu de sute de ani. De altfel, toate fotografiile pe care le am, Notre Dame, Le Louvre, toate astea erau cenușii închis. A venit de Gaulle și i-a silit să spele. Nu le mai recunoști. Aproape că pot spune că mie nu mi-au mai plăcut după ce le-a spălat de Gaulle, adică să vezi Notre Dame în alb, când tu ai văzut-o neagră sau cenușie. Eu nu știu care era mai frumoasă. Eu zic că cea cenușie era mai nobilă, mai romantică.

AGERPRES: Apoi campania din Basarabia și Transnistria. N-a fost o trecere cam bruscă? Rănit, ați scăpat totuși teafăr. Cum era să nu poți să te speli pe picioare? Ce a însemnat acea experiență pentru cele ce au urmat mai târziu?
Neagu Djuvara: Este un amănunt pe care l-am căpătat în momentul în care îmi făceam serviciul militar, la București. Era destul de plicticos, adică mărșăluire de dimineață și până seara în împrejurimile Bucureștilor, care nu sunt așa de apetisante. Când soseam seara la cazarmă, toată lumea se repezea la ligheane pentru a se spăla pe picioare, pentru că, după ce ai umblat atât de mult, dacă te culci cu picioare nădușite și care au prins praf și nisip, a doua zi faci răni. De aceea, pe front, am pățit asta, după o noapte în care mărșăluisem ore și ore, zeci de ore.

Era într-o zi când am plecat de la Fălciu către Cetatea Albă și, la jumătatea drumului, după ce umblasem de la opt sau nouă dimineața, până pe la două după-masa, deodată vine ordinul că nu se mai merge către Cetatea Albă, ci dincolo de Cernăuți, mai la nord. Această schimbare de drum a făcut că am umblat din nou și ne oprim, în fine, pe la două dimineața și ni se spune: 'Stați până mâine dimineața!'. Toți leții din jurul nostru s-au trântit pe jos și au adormit. Mi-am zis că nu pot să merg cu picioarele așa, după ce am umblat atâtea ceasuri, trebuie să le spăl. Și cum nu mai aveam în ploscă decât o jumătate de litru apă, muream de sete, dar n-am băut. Am vărsat apa în gamelă și m-am spălat pe picioare pentru că altfel mă răneam. De altfel, mereu erau soldați de-ai mei care nu mai puteau umbla și se urcau în căruță. Or, eu nu m-am urcat în căruță o zi din cele 175 câte am făcut pe front.

AGERPRES: Ce v-a îmboldit să intrați în diplomație?
Neagu Djuvara: Chestia cu intratul în diplomație este accidentală, dat fiind că aparțineam unei familii unde mai mulți fuseseră diplomați — bunicul Trandafir a făcut parte din prima serie de diplomați. El mereu mi-a spus: 'Să nu intri în diplomație. Nu capătă posturi înalte către Paris, Berlin, Londra decât politicienii'. Dar, iată că acum, în situația în care eram, după ce fusesem pe front, nu vedeam niciun viitor imediat. Un prieten foarte drag, Camil Demetrescu, a întâlnit-o pe nevastă-mea pe Calea Victoriei și i-a zis: 'France, spune-i lui Neagu că pentru prima oară de la începutul războiului se face un concurs acum la Externe. Să vină și el la concurs'.

Nevastă-mea îmi spune asta, dar eu am zis că nu mă duc și m-am culcat. A doua zi dimineața, când m-am trezit — francezul spune 'La nuit porte conseil' — mi-am spus: 'Stai domne', du-te și te înscrie la concurs pentru că în momentul de față nu vezi niciun viitor imediat. Ai să faci întâi diplomație și apoi ieși de acolo și te duci către dorințele tale de profesor universitar, de istorie'. M-am înscris și am intrat, deci fără vocație, în diplomație. Însă, intrat în acel mic grup de diplomați, fiind întrebat la care direcție vreau să merg, am spus că doresc la Direcțiunea Cifrului și Cabinetului, asta tot după sfatul lui Camil Demetrescu.

Mi-am zis că acolo voi cunoaște evenimentele mari din Europa, din lume. A fost interesant, pentru că aveam toate veștile din lume pe care le interpretam, trebuia să traducem ceea ce venea de la ambasadele noastre de la Paris, Lisabona, de la străini și asta m-a făcut să devin mai conștient de ceea ce se întâmpla în lume. Nu eram un simplu pifan.

AGERPRES: Ați ajuns apoi în Suedia, de unde în 1947 ați decis să rămâneți în exil. Ce v-a făcut să luați o astfel de decizie? Vorbiți-ne de acea perioadă.
Neagu Djuvara: Întâmplător sunt trimis curier în Suedia. Trebuia să te duci și să depui ceva și să te întorci. Hazardul face ca în ziua în care am fost trimis curier — chiar mi-aduc aminte de fenomenul ăsta extraordinar — nu era rândul meu să plec. Micul nostru grup de la externe alerga după curierat pentru că asta însemna că eram plătiți nu știu câte sute de franci elvețieni pe zi pentru așa-zisul sejur, dar cum, în general, găseam un coleg de acolo să mă găzduiască, nu cheltuiam la niciun hotel și, prin urmare, acei franci elvețieni care mi se dăduseră ca să plătesc un hotel eu îi păstram și îi schimbam în țară. Era o avere. Iată că sunt desemnat să plec curier la Stockholm. Sosesc acolo pe 23 august 1944.

AGERPRES: Odată cu ieșirea din războiul alături de Germania, Proclamația Regelui Mihai.
Neagu Djuvara: Da. Când am sosit acolo, m-au primit camarazii. Mi-aduc aminte că era și Alexandru Ghica, un bun prieten de-al meu, ieșit din diplomație, dar care alesese deja să stea în străinătate. Și-mi zice: 'Cum mă, tu acum, aici?'. Și-i zic: 'De ce? Ce s-a întâmplat?'. În timpul nopții, pe drum, se întâmplase totul. Nu aveam avion direct. Trebuia să sărim mai întâi la Viena și de acolo la Berlin și apoi la Stockholm. Când am sosit la Viena... N-am să uit niciodată un amănunt amuzant — era mizerie, nu mai era o gară normală, totul era afară, niște plase, niște corturi. Așa stăteam. Și era un cort acolo și o bancă mare în spatele căreia erau șase agenți care ne primeau. Și cum eu, din păcate, aveam un bagaj cam mare, primisem o grămadă de pachete de la camarazi către prieteni din străinătate.

Mi s-a spus că nu se poate, dar printre cei de acolo era și o fată frumușică. Și eu, la vârsta aceea, eram și eu un băiat chipeș. Mă duc la ea și îi spun: 'Domnișoară, nu poți să mă lași aici. Sunt curier diplomatic!'. Și femeia îmi zâmbește și ea și-mi dă drumul. Și așa am sosit eu la Stockholm. Eu am sosit accidental, dar prietenii de acolo aflaseră că, între timp, se petrecuse 23 August-ul! Dar am rămas acolo. De ce? Pentru că printre cei care preluaseră puterea erau și prietenii mei, Camil Demetrescu și alții, care, cu toate că se schimbase puterea, ei rămăseseră, ca să zic așa, în margine la Ministerul de Externe. Și mă numesc pe loc acolo. Nenorocirea era că îmi lăsasem nevasta și fetița în țară. Și am stat un an cu frica în suflet. Zic: 'Domne', dacă mă cheamă mâine ce fac?

Nu pot să mai zic că plec la Paris și copilul...'. S-a zbătut France, nevastă-mea, la București, s-a dus singură la ambasada sovietică ca să capete o ștampilă de ieșire. Nu ieșea din București cineva fără ștampila sovieticilor. Și ea a avut curajul ăsta să se ducă acolo. Și așa, când au sosit și nevasta și copilul la Stockholm mi-am zis: 'Acum, gata. Dacă sunt rechemat, nu mă mai întorc'. Am stat trei ani la Stockholm. Cât timp a fost Tătărescu la Externe, am rămas acolo. Când a venit Ana Pauker am hotărât să nu mă mai întorc.

AGERPRES: Cum a fost exilul?
Neagu Djuvara: Să știți un lucru: nu era faptul că aveam o nevastă franțuzoaică și puteam să trăiesc la Paris. Familia din Franța nu mi-a dat absolut nimic. Nevastă-mea avea o bunică și ea poseda un adevărat castel în Paris. Nu ne-a dat nici o cămăruță. Sunt foarte câinoși în familie între francezi. Și atunci, m-am dus la cel mai bun prieten francez din liceu Antoigne de Beaufort.

Am stat șase luni la această familie străină. Și, când în familia acestuia a venit un al cincilea copil, m-au dat afară pentru că aveau nevoie și de odaia noastră. Și atunci, am cerut, într-adevăr, bunicii să ne dea voie să stăm în castelul ei. Era un adevărat palat, ceea ce se cheamă în Franța un hotel particulier, care data din veacul al XVII-lea. Dar bătrâna nu stătea în casa aceea, dar nici nu lăsa pe altcineva să stea. Mi-a dat două cămăruțe în care urcam pe scara de serviciu. Asta a fost generozitatea bunicii nevestei mele.

AGERPRES: Douăzeci și trei de ani în Africa înseamnă aproape un sfert din viață. Ce v-a învățat marele continent negru?
Neagu Djuvara: La Paris ne-am căutat de lucru. Nu găseam nimic până când un medic, doctorul Boree, care lucrase 20 de ani în Africa și care o aprecia pe nevastă-mea foarte zdravăn și o folosea la Crucea Roșie franceză, îi găsise un loc cu toate că ea nu avea o patalama internațională de Cruce Roșie. Ea lucrase în România la un fel de instituție făcută de verișoara mea Irina Sturdza. Soția mea lucra la IPSA (Infirmieres Pilotes Secouristes de l'Air), care pregătea tinerele care însoțeau ostașii care urmau să lupte în Indochina. Iată că ea are de lucru. Și atunci, acest medic îi spune nevesti-mii: 'Întreabă-l pe Neagu, dacă nu vrea să meargă în Africa, fiindcă avem un nou șef de stat care vrea un consilier diplomatic'. Și așa am ajuns eu consilier diplomatic al președintelui din Niger, cea mai năpăstuită țară din fostele colonii franceze. Sărăcie cruntă. Mă rog, am sosit acolo și m-au plăcut africanii aceia, că, în fond, nu eram francez. Vorbeam franțuzește, aveam două doctorate, în Litere și în Drept.

Puteam să le fac și cursuri la școala lor de elevi după ieșirea din liceu. M-au luat în brațe și a fost o viață destul de simpatică acolo. După un an, am putut s-o aduc și pe fiică-mea, ca profesoară la liceul de la Niamey și a fost admirabil. Am avut un an cu fiică-mea, diferență de vârstă de 20 de ani, dar parcă eram o pereche. Eram invitați în societate și la guvern, o aduceam și pe fiică, sau la Tineretul universitar, unde ea aducea și tatăl. A fost un an extrem de simpatic, făceam pereche cu propria fiică.

AGERPRES: Era și soția cu dumneavoastră?
Neagu Djuvara: Păi soția rămăsese în Franța. Și, de altfel, acolo a și rămas.

AGERPRES: Ce v-a rămas din Africa?
Neagu Djuvara: Să știți că m-au interesat foarte mult moravurile lor, felul cum se căsătoresc, felul cum se iubesc. De pildă, vă dau un amănunt: la ei, nu îndrăznește un băiat care o iubește pe una să se ducă să-i spună în față: 'Ascultă, Zalica, eu te iubesc pe tine!'. Ia un camarad: 'Spune-i lui Zalica că o iubesc'. Și ăla se duce și-i spune lui Zalica: 'Știi că Iacob te iubește'. O conversație triunghiulară. E foarte amuzantă chestia asta: nu-i spui direct cuiva că îl iubești.

AGERPRES: Ce v-a făcut să reluați aprofundarea studiilor la Sorbona? Cum era Raymond Aron ca om și profesor? Ce alte amintiri vă leagă de acea perioadă?
Neagu Djuvara: Probabil aici este iarăși un cusur și anume ideea să acumulezi titluri universitare. Și am și ajuns să fiu doctor în Drept, doctor în Litere și diplomat al Școlii de Studii Orientale. Întâlnirea cu Raymond Aron a fost un lucru important în viața mea, cu toate că omul nu era foarte prietenos. Dar am lucrat 19 ani din viața mea la doctorat. 19 ani! Când vezi tineri care vor să fie doctori... Doctoratul meu de la Sorbona l-am câștigat în 19 ani. Îi trimiteam, din când în când, lui Raymond Aron o sută, o sută cincizeci de pagini: 'Uite ce vreau să scriu 'Civilizații și tipare istorice'.... 'Civilisations et lois historiques'. De fapt, titlul cel mai fericit este pe engleză 'Civilization and Historical Patterns'. În orice caz, i-am trimis bucată cu bucată lui Raymond Aron. Și înseamnă că tipul era cinstit, a găsit că era valabilă cartea mea. Deci, când am venit la el și i-am zis: 'Domne', am terminat cartea asta. Ce pot să fac acum?' El a zis: 'Da' nu ești francez. Eu nu pot să te fac profesor la Sorbona, dar să te trimitem în Africa'. Și cam asta a fost problema. Prin urmare, eu am fost trimis în Africa fiindcă eram doctor, dar un doctor care nu-și avea locul la Paris.

AGERPRES: Când ați revenit în România ați bănuit că veți începe practic o nouă viață aici? Românul din dumneavoastră v-a determinat să vă dedicați mai mult istoriei țării de origine?
Neagu Djuvara: Nu puteam să am speranța să scriu istorie românească în străinătate. M-am convertit când am putut să mă întorc în România. Când am venit aici, am avut totuși un șoc, fiindcă n-am mai găsit același român. Am stat 45 de ani plecat. Este o viață de om. Când plecasem eu din țară, românul pe care-l cunoșteam, de pildă țăranul de la moșia din județul Brăila, era îmbrăcat în alb, cu garnitură la marginea mânecii cămășii. Era curat, era respectuos față de cineva mai învățat decât el, nu că era boier, dar că era mai învățat.

M-am întors și am găsit un țăran mai întâi îmbrăcat ca Mao Zedong, în haine gri. Chiar fața lui m-a speriat, de bețiv. Românul de pe vremea copilăriei mele era un om care mai trântea o țuică exagerată duminica, dar restul săptămânii era treaz. M-am întors după 40 de ani și am văzut că erau bețivi toată ziua, de dimineața până seara. Prin urmare, asta strică o nație. Asta transformă o populație rurală în niște brute. Am devenit foarte pesimist. În plus, un alt motiv de pesimism este că tineretul — că avem totuși un tineret inteligent—, de îndată ce capătă o bursă în străinătate, pleacă și nu se mai întoarce. În tinerețea mea, cu toții am plecat în străinătate ca să facem studii superioare, dar niciunul nu stătea acolo. Toți se întorceau în țară. De îndată ce căpătam o diplomă de la Londra, de la Paris, de la Washington, ne întorceam în țară. Era sfânt, era normal. Acum, domne', capeți o bursă Fulbright sau alta, dus ești din țară. Concluzia mea este că țara e pierdută.

AGERPRES: Credeți că e numai vina lor că rămân acolo? Își caută o viață mai bună.
Neagu Djuvara: Da' îi mai vezi venind? Prea puțini. Englezul și americanul își dau seama că au de-a face cu niște elemente de calitate și îi țin.

AGERPRES: Revenind la istorie, mai contează oare istoria națională într-o lume globalizată ca aceea pe care o străbatem?
Neagu Djuvara: M-am gândit la chestia asta foarte mult, dar am ajuns la concluzia că în nicio țară din Europa nu se mai poate vorbi de naționalism. Cu toții suntem europeni, în afară de englezi. Am văzut la televizor niște discuții din Parlamentul britanic, ziceau: 'Noi nu putem să fim europeni'. Românul poate să fie european și faptul că facem parte din grupul care se numește Europa Unită ne asigură un viitor oarecum garantat. Garanția cea mai mare ne-o dau SUA. Faptul că americanii sunt cei mai puternici din lume din punct de vedere militar, că au baze și în țara noastră și în Polonia și în Țările Baltice, înseamnă că suntem la adăpostul unui reflux al Rusiei. Rusia lui Putin rămâne la el, în granițele lui. Cel mult i se dă voie să pună mâna pe Ucraina, care, totuși, în timpul epocii țariste, a făcut parte din Marea Rusie. Restul, toată Europa este garantată de Statele Unite ale Americii. Și, în sensul ăsta, mă simt protejat.

AGERPRES: Dar mai putem vorbi de o Europă Unită ori de spațiul Schengen, în condițiile în care Marea Britanie amenință cu ieșirea din spațiul comunitar?
Neagu Djuvara: Da, dar Anglia nu a făcut parte niciodată din Europa. E amuzant un titlu de ziar de dinainte de război, din Anglia. Fusese un uragan teribil și nu se mai putea trece din Anglia în Europa și nici invers din cauza furtunii. Și atunci, ziarul englez a publicat: 'Continentul este tăiat de Anglia'.

AGERPRES: Pe cine pariați în alegerile prezidențiale americane?
Neagu Djuvara: Avem de ales în Statele Unite acum între un mormon (Donald Trump — n.r.) și Hillary Clinton. Într-un sens, e bună și Hillary Clinton, fiindcă are experiența politică de atâția zeci de ani ai lui bărbat-său. Dar, mi-ar plăcea să vină mormonul, fiindcă ar da cu pumnul în Rusia fără niciun fel de jenă, ca să zic așa. Ar fi mult mai brutal.

AGERPRES: Și la noi? Vor fi alegeri locale, parlamentare.
Neagu Djuvara: Uite că am uitat de alegerile din România. Sunt străin de ele. Nu mai știu cine... De altfel, ori cu unul ori cu altul...

AGERPRES: Ce rămâne a fi mai important după o viață ca a dumneavoastră? Dragostea pentru o femeie, gânguritul primului copil? Un pas de dans sau culoarea unei dimineți africane? Luăm ceva cu noi dincolo?
Neagu Djuvara: E ceva ce-mi vine din când în când, într-un fel de jumătate de somn, când mă trezesc: dansul. Îmi lipsește dansul. Am fost un pătimaș al dansului. Faptul că la 99 de ani nu mai pot, de altfel, nici nu mă mai poftește nimeni ca să mai dănțuiesc în momentul de față, e lipsa cea mai mare pe care o resimt acum. Dansul era o nebunie.

AGERPRES: Este o întrebare la care ați fi dorit să răspundeți și pe care nu v-am adresat-o?
Neagu Djuvara: Să mă întrebi dacă dintre toate femeile — că am fost îndrăgostit toată viața, inclusiv de soția mea — pe cine cred că am iubit cel mai mult.

AGERPRES: Pe cine ați iubit cel mai mult?
Neagu Djuvara: Pe Mia Prodan, care a sfârșit prost, că a fost răsturnată de o mașină, nu mai poate să vorbească. Dar, a născut o fată cu un norvegian, care este din familia celui care a ajuns primul la Polul Nord — Bjornson. O fată care a devenit cea mai strălucită scenaristă, Maria Bjornson (Maria Elena Bjornson a făcut scenografia pentru musicalul 'Fantoma de la Operă', în regia lui Andrew Lloyd Weber pentru care a obținut, în 1988, două premii Tony, pentru costume și decoruri — n.r.). Este fata Miei Prodan, dragostea mea cea mare și care a montat câteva piese extraordinare, dintre care una a făcut ocolul lumii. Ultima taină: dragostea mea pentru Mia Prodan.

AGERPRES/(A — autor: Daniel Popescu, editor: Claudia Stănescu, editor online: Anda Badea)

Etichete:
Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Detalii în secţiunea Condiții de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactați Departamentul Marketing – marketing@agerpres.ro.

Utilizarea secţiunii Comentarii reprezintă acordul dumneavoastră de a respecta termenii şi condiţiile AGERPRES în ceea ce priveşte publicarea comentariilor pe www.agerpres.ro.

Comentează


Articole recomandate


Știrile momentului

Știri recente din Cultură

Cele mai citite din Cultură

Tu actualizezi lumea.

Ai filmat sau fotografiat un eveniment ieșit din comun? Noi îţi publicăm știrea.

Află mai multe
Noul Agerpres