Bucureşti, 19 feb /Agerpres/ - Brâncuşi a fost român în suflet până la sfârşitul vieţii, european în gândire şi acţiune, fapt ce ar trebui revelat prin cercetări serioase, aceasta însemnând cu adevărat o sărbătorire permanentă a artistului, afirmă Doina Lemny, doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris, într-un interviu acordat AGERPRES.

''Brâncuşi ne fascinează pe toţi, pentru că a reuşit să se impună în faţa celor mai mari artişti ai epocii'', spune Doina Lemny.

Specialist în sculptura din prima jumătate a secolului XX, D. Lemny vorbeşte despre cariera sa în Franţa dedicată în special lui Brâncuşi, despre viaţa şi opera marelui sculptor, despre actualitatea acestuia.

Actul de donaţie prin care Atelierul lui Brâncuşi a rămas statului francez, şansele ca Ansamblul Monumental "Calea Eroilor" de la Târgu Jiu să intre pe lista monumentelor UNESCO, necesitatea ca lucrarea ''Cuminţenia Pământului'' să revină Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti, sunt subiecte evidenţiate în interviu.

AGERPRES: Aţi plecat din România în 1990. Cum aţi fost primită în Franţa? Cum este să fii român printre străini?

Doina Lemny: Este o aventură personală pe care ţi-o asumi încercând să te descurci pe cont propriu. Nimeni nu te aşteaptă cu braţele deschise. Este o decizie importantă, aceea de a te dezrădăcina pentru a intra într-o competiţie de un nivel înalt. Poţi să ratezi sau poţi să câştigi. Totul depinde de angajamentul propriu într-un domeniu, de puterea de adaptare şi de spiritul de deschidere. În ceea ce mă priveşte, am învăţat foarte multe în această aventură şi am avut şi satisfacţia, muncind cu pasiune, cum am făcut-o şi în ţară la Muzeul de Artă din Iaşi, să pot lucra în acelaşi domeniu, la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris. A fost un parcurs anevoios, dar frumos.

AGERPRES: Cum a ajuns o româncă să ocupe o asemenea funcţie? Ce reprezintă pentru dvs. Brâncuşi?

Doina Lemny: Nu cred că s-a pus vreodată problema dacă sunt româncă sau nu. Spun asta pentru că m-aţi întrebat cum am fost primită. Aici, în Franţa, poate că şi contrazic anumite convingeri, oamenii sunt foarte deschişi şi nu te arată nimeni cu degetul că eşti român, că eşti grec, că eşti german. Eşti om şi eşti o persoană care dacă te încadrezi, dacă lucrezi bine, dacă eşti serios îţi faci un drum. Din punctul meu de vedere eu mi-am găsit locul muncind foarte mult, nenumărând orele de lucru şi angajându-mă pe un drum destul de greu. Pot spune că am avut sub mână printr-o întâmplare fericită arhivele Brâncuşi în poziţia pe care-o ocupam la început, aceea de documentarist la Muzeul Naţional de Artă. Acest fapt mi-a permis ca pentru validarea diplomelor mele din România să fac şi o teză aici şi, deci, să cercetez aceste arhive în cele mai mici detalii şi să le pun în valoare. Munca mea mi-a dat foarte multă satisfacţie şi m-a încurajat să continui. Spun mereu, un artist de talia lui Brâncuşi lasă locuri ascunse, misterioase şi asta cu atât mai bine.

AGERPRES: Deci, v-aţi dedicat lui Brâncuşi.

Doina Lemny: M-am dedicat lui Brâncuşi şi nu numai, pentru că eu lucrez la Centrul Pompidou, în cadrul Colecţiilor moderne, adică arta internaţională între 1900 - 1950 - 1960. Eu m-am specializat pe sculptură. Mă ocup şi de alţi artişti, între care Antoine Pesner, Henri Gaudier-Brzeska, Henri Moore, Ossip Zadkine s. a. Am participat la expoziţii Marcel Duchamp sau Henri Matisse, acum, iată, am contribuit la o mare expoziţie a unui artist de origine germană, dar care trăieşte în Franţa şi care este cunoscut în toată lumea - Anselm Kiefer. Deci, aria mea de cercetare este foarte largă. În cadrul acestor preocupări bineînţeles că Brâncuşi ocupă un loc privilegiat.

AGERPRES: Trăiţi înconjurată zilnic de o parte din lucrările lui Brâncuşi. Aţi studiat, aţi scris despre creaţia brâncuşiană. În ce constă, după părerea dvs., unicitatea operei sale?

Doina Lemny: Brâncuşi ne fascinează pe toţi, pentru că a reuşit să se impună în faţa celor mai mari artişti ai epocii. A venit din România cu gândul să înveţe şi să-şi continue învăţătura, creaţia. Ajungând în Franţa şi-a dat seama că va trebui să se confrunte cu artiştii cei mai renumiţi. E foarte greu. Dar numai un om genial ca el, şi nu folosesc cu uşurinţă cuvântul geniu, Brâncuşi avea geniu, şi-a dat seama foarte repede că nu poate să mai repete ceea ce alţii au făcut. Rodin domina deja întreaga creaţie sculpturală. Tocmai acest lucru l-a frământat pe tânărul Brâncuşi care a înţeles că nu poate să-l copieze pe maestru, ci să-şi creeze propriul drum. Se spune că Brâncuşi este inventatorul sculpturii moderne. În ce constă această invenţie? În faptul că nemaidorind să repete ce s-a făcut, adică să modeleze argila, a decis să cioplească direct lemnul, marmura, supunându-se astfel proprietăţilor materiei, punându-se în dialog cu ea. Ori aceasta nu este o invenţie a lui, este geniul lui de se întoarcere la practica primitivă a sculptorului, la modul cum creau artiştii primitivi şi cei ai antichităţii. ''Sărutul'' şi ''Cuminţenia Pamântului'', sculptate în 1907, marchează acest început de drum pentru artistul care este recunoscut ca fondator al sculpturii moderne.

AGERPRES: De obicei miturile mor între coperţile prăfuite ale unor volume sau în sălile de muzee. Cât credeţi că este de cunoscut Brâncuşi în lume ca român?

Dr. Doina Lemny: Brâncuşi este foarte bine cunoscut ca român. De altminteri mi s-a întâmplat ca, însoţind personalităţi din diferite colţuri ale lumii să-mi spună, cu un zâmbet în colţul gurii: "A nu Brancusi, ci Brâncuşi!", încercând să-i pronunţe numele în româneşte.

AGERPRES: Mi-aţi anticipat o întrebare: Câţi vizitatori trec pragul Atelierului anual şi câţi dintre aceştia sunt români? Văd că e obişnuit să aveţi vizite "neobişnuite".

Doina Lemny: Vin foarte mulţi români. La Atelierul Brâncuşi, în cartea de onoare sunt consemnate păreri ale vizitatorilor din toată lumea: oameni obişnuiţi, figuri culturale şi ştiinţifice de prim rang. Toţi cei care păşesc pragul atelierului ştiu că artistul este român. De altfel, nu e un secret pentru nimeni că Brâncuşi a fost român până la sfârşitul vieţii. El reprezenta România în toate expoziţiile în străinătate şi în Franţa. Nu şi-a luat naţionalitatea franceză decât în momentul în care s-a hotărât, el însuşi, să doneze Atelierul statului francez. Şi de ce a făcut acest lucru? Pentru că în vederea unei donaţii, donatorul trebuia sa fie francez. Ori, până foarte târziu, el a avut naţionalitatea română. Nu a avut de ce să ceară naturalizarea franceză pentru că nu şi-a renegat originea. De altminteri, nimeni nu i-a luat prima naţionalitate, el a fost bi-naţional. Şi aş merge mai departe, Brâncuşi a fost european înaintea generaţiei noastre. Şi aş mai preciza că a fost un avangardist din momentul în care se hotărăşte să traverseze Europa pentru a ajunge în Capitala artelor înfruntând toate obstacolele, precum Badea Cârţan cu un secol înaintea lui care s-a dus cu traista în spate la Roma să vadă simbolul românităţii, Coloana lui Traian. Brâncuşi a traversat graniţele geografice dar şi temporale prin returul la metodele ancestrale de lucru, a şters limitele dintre genuri, aşa cum am demonstrat-o eu în ultima carte publicată şi în traducere românească în 2012: "Brâncuşi: artistul care transgresează toate hotarele..."

AGERPRES: Ce părere aveţi despre preconizata deschidere a unui muzeu dedicat artistului la Târgu Jiu?

Doina Lemny: Sunt împotrivă - am mai spus-o de mai multe ori. O casă memorială presupune a păstra memoria personalităţii respective. Ori, Brâncuşi care s-a născut la Hobiţa a plecat de timpuriu de acasă. Copil fiind a fugit de mai multe ori de acasă. S-a format la Craiova şi apoi la Bucureşti, dar nu se cunoaşte niciun atelier în care ar fi lucrat el în Gorj. Ce s-ar putea arăta într-o casă memorială Brâncuşi? Lucruri achiziţionate care nu i-au aparţinut niciodată, obiecte de folclor care n-ar avea nicio legatură cu personalitatea lui? Din punctul meu de vedere aceasta ar fi o falsă casă memorială. Bojdeuca lui Creangă din Ţicăul Iaşilor are un sens: acolo şi-a scris opera scriitorul moldovean, acolo aveau loc întrevederile cu prietenul Eminescu şi cu alţi membri ai Junimii. Ori în cazul lui Brâncuşi totul ar fi fals.

AGERPRES: Prin ce mijloace consideraţi că ar putea fi prezentat Brâncuşi de noi către noi românii? El se prezintă singur. Dar noi, cum am putea să-l facem cunoscut?

Doina Lemny: Nu cred că trebuie să aşteptăm un eveniment să-l sărbătorim pe Brâncuşi. Putem s-o facem printr-o cercetare serioasă a operei lui. Aşa-l sărbătoresc eu: continuând această cercetare cu un respect profund pentru artist şi pentru operă, încercând să nu mă îndepărtez de operă şi să fac interpretări fantasmagorice care ar dauna artistului. Mentorul meu, Sidney Geist, care şi-a dedicat întreaga viaţă cercetării operei lui Brâncuşi, mi-a inoculat acest spirit de fidelitate şi de respect faţă de opera artistului. În lungile conversaţii pe care le aveam cu el îmi arăta un detaliu care mă conducea spre o interpretare cât mai justă a unei opere. Ştiind că lucram intens în arhive, îmi spunea: "La un moment dat trebuie să te detaşezi puţin de arhive şi să priveşti, să priveşti, să priveşti îndelung opera şi să fii cât mai aproape de operă". Şi cred că aceasta este cea mai bună metodă de a-l analiza pe Brâncuşi.

Cât despre ceea ce putem face noi în ţară, în primul rând lucruri practice: îmbunătăţite căile de ajunge la Târgu Jiu. Sunt mulţi călători care ar dori să vadă ansamblul de la Târgu Jiu dar pentru aceasta trebuie făcute sacrificii. Unui străin, care ştie că există această capodoperă Ansamblul Monumental "Calea Eroilor" la Târgu Jiu cu cele trei componente, îi este foarte greu să o vadă. E un tren care nu s-a schimbat, nu s-a modernizat de anii trecuţi. Trebuie realizate nişte circuite turistice pentru atragerea publicului străin pentru ca acesta să-şi propună să meargă acolo, să vadă acest ansamblu care este unic în lume. Pe de altă parte, opera lui Brâncuşi ar trebui prezentată aşa cum este ea la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti şi cele câteva opere de la Muzeul de Artă din Craiova. Există la Bucureşti, în cadrul Institutului ce Artă, o secţie cu documente Brâncuşi care trebuie cercetate. Există o bibliotecă cu aproape tot ce s-a scris despre Brâncuşi la acelaşi Institut de artă din Bucureşti. Deci, aceasta este calea din punctul meu de vedere şi nu inventând idei năzdrăvane, cum a fost această invenţie a "poetului iluminat", ideea de a repatria osemintele lui Brâncuşi.

AGERPRES: Cum vedeţi ideea privind repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale sculptorului?

Doina Lemny: E o non-idee, adică o ruşine care ne-a amărât şi pe noi aici. Din fericire, nu a fost luată în seamă. Ce înseamnă aducerea osemintelor lui Brâncuşi de la Paris? Nerespectarea voinţei artistului. Dacă vrem să-l sărbătorim pe Brâncuşi trebuie să-l respectăm în primul rând. Dacă voia să fie înmormântat în România, ar fi fost înmormântat acolo, conform voinţei lui. Brâncuşi nu era supărat cu ţara. Ori artistul şi-a cumpărat locul şi a dorit să fie înmormântat aici, la Paris, într-un cimitir de mare renume în care sunt înmormântate cele mai mari personalităţi din lume. Închipuiţi-vă ce-ar fi dacă cehii, germanii, polonezii, americanii şi alţii şi-ar retrage personalităţile! E un aspect ridicol din care trebuie să ieşim. De aceea eu, de câte ori a fost discuţia aceasta, aproape că nici nu am comentat, pentru că mi s-a părut ruşinoasă. Din fericire, înţeleg că, în momentul de faţă, nu se mai ia în seamă. Dar, din păcate, se vorbeşte din ce în ce în ce mai mult despre o altă idee, care este falsă, în legătură cu Atelierul.

AGERPRES: Este un subiect care stârneşte încă polemici în România, acela legat de refuzul guvernului comunist din anii 1950 de a accepta lucrările marelui artist care intenţiona să le doneze României. A dorit Brâncuşi acest lucru?

Doina Lemny: Vreau să fiu foarte clară, cum am fost în mai multe interviuri care nu au fost luate în seamă. Brâncuşi a avut relaţii cu ţara, dintotdeauna, foarte bune. Operele care se găsesc în România au fost cumpărate de la Brâncuşi de către colecţionari români. Mulţi dintre aceştia le-au vândut statului, dar acest lucru nu se mai ştie. Şi aici dau un exemplu pentru care există documente: "Cuminţenia Pământului", care este o operă foarte disputată în momentul acesta. Proprietarul, Gheorghe Romaşcu a vândut-o statului pentru Muzeul Naţional de Artă, dar aceasta a fost recuperată de moştenitori. Dorinţa mea şi a atâtor compatrioţi este ca ea să reintegreze colecţiile naţionale unde îşi are locul. Brâncuşi era conştient că în România sunt operele tinereţii lui, şi la Bucureşti, şi la Craiova. În 1937-1938, prin instalarea ansamblului de la Târgu Jiu în care artistul şi-a pus în aplicare întreaga concepţie arhitecturală şi urbanistică el a fost împăcat cu ideea că lasă ţării sale o adevărată sinteză a creaţiei sale. Spun sinteză pentru că în acest ansamblu sunt reunite aproape toate simbolurile, toată tematica brâncuşiană, de la Coloana fără sfârşit până la motivul Sărutului pe care l-a lucrat timp de 40 de ani. Vă imaginaţi că pentru aceasta trebuie o adevărată concepţie. Nu uităm însă că în Franţa el ajunge în 1904 şi moare tot în Franţa în atelierul lui din 11 Impasse Ronsin în 1957. Dacă facem o socoteală, sunt mai bine de 50 de ani. Ori el, aici, în atelierul lui şi-a creat propriul muzeu în care veneau cei mai importanţi membri ai avangardei internaţionale din toate colţurile lumii. Era un adevărat creuzet al artei moderne. În ultima parte a vieţii a fost chiar contactat de oficialităţile româneşti ca să i se organizeze o expoziţie omagială, retrospectivă la Muzeul de Artă din Bucureşti cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. La 22 decembrie 1956 se deschide această expoziţie cu lucrări din ţară: presa românească şi străină a fost foarte elogioasă. Artistul a fost foarte fericit, dar n-a putut să participe la deschidere aşa cum se prevedea conform invitaţiei organizatorilor pentru că şi-a rupt un picior şi nu s-a mai putut deplasa. Acest accident cât şi vârsta l-au slăbit foarte mult imobilizându-l până la sfârşitul vieţii, deces care se produce în martie 1957. Cât despre moştenirea lui, sfătuit de prietenii apropiaţi ca Marcel Duchamp, Sonia Delaunay şi scriitorul Henri-Pierre Roché, el a decis să doneze atelierul cu tot ce conţinea în momentul decesului statului francez - ceea ce a făcut printr-un act notarial - cu condiţia ca statul francez să îi reconstituie Atelierul aşa cum a fost, cum va fi rămas în momentul morţii lui. De ce precizez această condiţie? Deoarece cartierul în care era Atelierul lui Brâncuşi, care era un cartier de artişti, în arondismentul 15, urma să fie demolat. Se afla lângă Spitalul Necker. Ori, toţi artiştii care erau mai tineri decât Brâncuşi ştiau că odată ce murea maestrul începea demolarea. Brâncuşi, conştient de acest lucru, a pus în actul de donaţie această condiţie. Consider că a făcut un lucru foarte bun şi înţelept, pentru că a obligat în felul acesta statul francez să-i respecte dorinţa. De aceea spun că, iată, cea mai frumoasă sărbătorire a lui Brâncuşi este să-i respectăm dorinţa. Cum respectăm, prin tradiţie, dorinţa defunctului. Ori, în România s-au spus foarte multe neadevăruri, afirmaţii conform cărora au dispărut actele, că ar fi existat o dorinţă a lui Brâncuşi să doneze atelierul statului român etc.... Nu există niciun document în care Brâncuşi să-şi fi exprimat dorinţa să lase statului român atelierul de la Paris. Dar absolut niciun document. Nici în Arhivele din Centrul Pompidou, nici în Arhivele din Bucureşti, care sunt deschise cercetării oricui doreşte acest lucru. De aceea, cred că este o lipsă de respect să inventăm lucruri neadevărate despre Brâncuşi. Artistul şi-a împărţit moştenirea ca orice părinte, într-un mod cât se poate de logic: a lăsat ţării opere din tinereţe şi unicul ansamblu monumental, iar Parisului Atelierul în care a trăit şi a lucrat timp de mai bine de 50 de ani.

AGERPRES: Revenind la Cuminţenia Pământului, consideraţi că ar fi mai potrivit ca lucrarea să rămână statului român sau într-o colecţie particulară?

Doina Lemny: Cuminţenia Pământului trebuie să rămână în România, în colecţia Muzeului Naţional de Artă. Trebuie să facem absolut orice să o răscumpărăm. Să se revadă actele procesului de retrocedare a lucrării ... Cuminţenia Pământului este o operă fundamentală în creaţia lui Brâncuşi şi vă spun şi de ce. În 1907, Brâncuşi a făcut această turnură, această "invenţie" a artei moderne prin cioplirea directă a pietrei. Aspectul atemporal, care parcă vine din neoliticul românesc sau chiar din alte arte primitive, îi dau valoarea de operă unică. Cuminţenia Pământului nu a aparţinut nici unui străin vreodată. De aceea nu trebuie înstrăinată. Precizez că a fost comentată şi de către specialişti în străinătate. Titlul însuşi de Cuminţenia Pământului este intraductibil. În numeroasele discuţii cu mentorul meu pe care-l amintesc mereu, Sidney Geist, am ajuns la aceeaşi concluzie: nici englezescul Wisdom of the Earth, nici franţuzescul La Sagesse de la Terre, nu traduc profunzimea acestei expresii româneşti. Cuminţenia Pământului este o parafrază care implică poziţia de repliere către sine, de timiditate şi retragere. Deci, până şi numele operei este românesc. În rezumat, această operă trebuie să revină Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti. Nu ştiu cum se va proceda. Eu propusesem să se facă o subvenţie naţională. Mă gândeam că dacă ar da fiecare român un euro şi tot am putea s-o răscumpărăm. Sunt foarte multe posibilităţi de a recupera această operă care este de o valoare inestimabilă. Eu nu am dorit şi nu voi dori niciodată să estimez din punct de vedere pecuniar. S-a încercat acest lucru, dar aceasta ţine de negocierea pecuniară a unei opere şi nu este cazul. Ea este mult prea importantă din punct de vedere artistic pentru a discuta în aceşti termeni. Dacă ea ajunge într-o colecţie particulară este păgubitor pentru cunoaşterea lui Brâncuşi. Pentru că într-o colecţie particulară ea va fi expusă în cel mai bun caz într-o casă şi în cel mai rău caz încuiată într-o bancă pentru a nu fi furată. De aceea, recuperarea ei de către statul român ar fi unul dintre gesturile cele mai frumoase care se pot face pentru sărbătorirea lui Brâncuşi şi redarea ei Muzeului Naţional de Artă, care o va expune ca un obiect de mare valoare al colecţiei întregi.

AGERPRES: Ce şanse are Ansamblul Monumental "Calea Eroilor" de la Târgu Jiu să fie inclus în patrimoniul UNESCO? Ştiţi că a fost retrasă propunerea şi se lucrează la elaborarea unui nou dosar.

Doina Lemny: Este o problemă foarte spinoasă, pentru că nu ştiu dacă se poate depune acest dosar în fiecare an. Nu cunosc legile, condiţiile pentru redepunerea dosarului. Singura şansă ar fi ca dosarul să fie bine constituit, într-o logică anume şi prezentat bine. Prezentarea acestui dosar în faţa unei comisii UNESCO este ca şi cum ai expune o lucrare de doctorat. Ar trebui să o facă o personalitate care să fie cunoscută în lume ca specialist, care să ştie să argumenteze de ce acest ansamblu trebuie inclus pe lista monumentelor UNESCO sau nu. Pentru că sunt foarte multe propuneri, dar foarte puţine rămân. Depinde de soliditatea dosarului şi de felul cum îl prezinţi. Dar, repet, eu nu cunosc aceste norme. Ceea ce doresc este ca acest ansamblu sa fie în sfârşit inclus în lista UNESCO pentru a nu mai avea surprize de genul acelora care s-au produs, de a interveni pentru restaurări întâmplătoare când nici nu este cazul sau de spălare a pietrei cu tot felul de produse dăunătoare.

AGERPRES: Cât de aproape aţi ajuns de maestru prin intermediul celor care i-au stat alături? Aţi cunoscut astfel de persoane? Muze ale acestuia?

Doina Lemny: Da, am avut această şansă. În pregătirea tezei mele de doctorat am cunoscut pe ultima sută de metri artişti şi oameni de litere care au fost la Atelier. Am cunoscut, de asemenea, impresii ale altor personalităţi şi mai ales prin intermediul mărturiilor lor pe care le-am găsit în arhive. De altminteri, teza mea de doctorat a avut ca subiect mediul artistic şi cultural în care a evoluat Brâncuşi. E foarte interesant, pentru că acest lucru mă ajută şi ne-ar ajuta să discernem, să putem face portretul lui Brâncuşi. De aceea am şi făcut un gest faţă de compatrioţii mei, faţă de România, când, în 2004, am publicat, la Humanitas, în colaborare cu colegul meu de la Bucureşti, Cristian Velescu, corespondenţa lui Brâncuşi cu românii. Din punctul meu de vedere este o sursă inepuizabilă de cercetare pentru cei care vor să se apropie mai mult de personalitatea lui Brâncuşi. De altfel, în lucrarea pe care o pregătesc acum şi pe care sper să o public în 2018 merg şi mai departe, analizând aspecte din viaţa intimă a lui Brâncuşi şi din sentimentele pe care acesta le-a nutrit faţă de diferite persoane. E foarte greu, pentru că Brâncuşi era un om discret, iar eu voi încerca să-i respect pudoarea, dar doresc să mă apropii cât mai mult de omul Brâncuşi ceea ce-mi va deschide şi alte drumuri de interpretare a operei.

AGERPRES: Aţi cunoscut-o pe Vera Moore, marea iubire a sculptorului, şi pe fiul lor John Constantin Brâncuşi? Mai ţineţi legătura cu el?

Doina Lemny: Desigur. Am cunoscut-o pe Vera Moore, dar şi pe o altă muză, cum le zicea el femeilor pe care le-a iubit, pe Marina Şaliapin ... în sfârşi mai multe persoane care erau îndrăgostite de Brâncuşi. Vera Moore a fost ultima lui dragoste din care s-a născut acest copil pe care Brâncuşi nu l-a recunoscut niciodată. John Moore trăieşte, are acum 81 de ani dar nefiind recunoscut de propriul tată desigur el resimte această frustrare. Şi, apropo de asta, un compatriot de-al nostru, Ionuţ Teianu, a realizat un film în colaborare cu mine care va fi prezentat la Festivalul de la Cluj, la TIF, în mai, despre această poveste. E un film foarte frumos şi nostalgic. Dar acesta este un aspect intim din viaţa lui Brâncuşi, care trebuie privit cu mult respect şi cu delicateţe.

AGERPRES: Ne place să spunem, nouă românilor, că dacă avem ceva de exportat aceea este cultura. Din acest punct de vedere, cum se vede România de la Paris?

Doina Lemny: Depinde şi cine transmite această cultură la Paris. Eu sunt foarte mândră că, totuşi, cultura română a dat foarte multe valori de la Enescu, Ionescu, Mircea Eliade şi alţii. Sunt cunoscute aceste personalităţi. Iată de pildă, acum, când prezint expoziţia dedicată lui Anselm Kiefer, artistul acesta contemporan care trăieşte în Franţa şi care este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti pe plan mondial, citează şi aduce un omagiu în arta lui poetului român Paul Celan. Eu am mândria să spun întotdeauna că Paul Celan este scriitor român - deşi a scris în germană - care a activat la Czernowitz (Cernăuţi), dar care a ajuns la Paris. Cultura română este bine văzută şi a fost bine văzută întotdeauna. Acum trebuie să fim atenţi să nu facem totuşi exces de o prezentare patriotardă. Eu am colaborat până acum cu Institutul Cultural Român şi cu dl. Patapievici, pe vremea când era preşedinte al ICR, şi colaborez şi acum, de ce să n-o spun, cu ICR. Directoarea ICR de la Varşovia a făcut apel la mine pentru a o consilia din punct de vedere ştiinţific pentru o expoziţie Brâncuşi deschisă acolo. Fac totul ca să contribui la răspândirea cunoaşterii coerente a lui Brâncuşi în primul rând, pentru că este specializarea mea. Dar nu mă opresc numai la Brâncuşi şi, în măsura posibilităţilor mele de înţelegere şi de cunoaştere, contribui şi la cunoaşterea altor artişti precum Brauner.

AGERPRES: Despre arta contemporană ce ştiu francezii?

Doina Lemny: Este cunoscută. Sunt eforturi de făcut şi trebuie să facem apel la specialişti. Din punctul meu de vedere nu se fac destule eforturi. Eu am în plan o expoziţie care mi-a fost propusă de Mircea Cantor, un artist care este cunoscut peste tot şi care a câştigat premiul Marcel Duchamp aici. Avem un proiect de expoziţie în Atelierul Brâncuşi anul acesta. Doresc şi sper ca acest proiect să se realizeze, dar, întotdeauna, ca şi în România, şi aici sunt semne de întrebare, nu din punct de vedere al valabilităţii proiectului propriu-zis. Să vedem cum vor evolua lucrurile şi din punct de vedere bugetar şi din punct de vedere al organizării acestei expoziţii. Arta românească începe să fie din ce în ce mai bine cunoscută. Din punctul meu de vedere, nu este încă o comunicare foarte bună între specialiştii care sunt în ţară şi care cunosc foarte bine ce se întâmplă acolo şi cei de aici. Sper sa se amelioreze lucrurile. Avem cercetători tineri şi în Franţa şi în Olanda şi în alte ţări care cunosc foarte bine şcolile de la Cluj, Iaşi şi Bucureşti, care ar trebui să fie mai bine cunoscute. Rămân optimistă.

AGERPRES: Ce sfat le-aţi da tinerilor români care şi-ar dori să vă urmeze exemplul?

Doina Lemny: Să încerce să se apropie mai mult de cercetarea pură, de document, să facă o cercetare serioasă pentru că rezultatele nu vin de pe o zi pe alta, ci după ani de lucru. Sigur că o cercetare este dureroasă. În momentul în care faci acest lucru este un drum anevoios pe care dacă nu te îndârjeşti să-l continui, dacă nu ai nervul cercetării, nu poţi să-l duci la bun sfârşit. De aceea, cei care vor să facă cercetare ca mine, în domeniul artei mai mult istorice, cum o numesc eu, pentru că Brâncuşi a intrat în istorie, trebuie să meargă la document, trebuie să vadă opere, trebuie să reflecteze mult. Cât despre arta contemporană, de asemenea, trebuie o frecventare asiduă a artistului, să intervieveze cu foarte multă seriozitate şi atenţie ca să poată lua distanţă şi faţă de artistul respectiv pentru ca să se situeze pe o poziţie obiectivă. Pentru că altfel cercetarea nu este cea valabilă şi nu va rămâne peste ani, ea ar fi doar o prezentare subiectivă.

AGERPRES: Cât de des vizitaţi România? Aţi luat în calcul întoarcerea în ţară?

Doina Lemny: Ce fel de întoarcere? Definitivă? (râde) La pensie. Mă întorc în ţară destul de des, vin cam de două-trei-patru ori pe an, ţin legătura cu ce se întâmplă în ţară, mai ales că internetul este acum la îndemâna oricui. La Bucureşti şi la Cluj am şansa să am o colaborare stimulativă cu istoricii de artă de acolo care îmi sunt prieteni. Pentru mine distanţa s-a redus. Cât despre locul unde locuiesc nu are nici o importanţă. M-am acomodat aici şi probabil aici voi rămâne cu soţul meu. Dar, cum graniţele, după cum vedeţi, se mai şterg, că locuiesc aici, că locuiesc în România, eu sunt de fapt peste tot. Îl amintesc pe acest băiat, cum îi zic eu, Mircea Cantor, care ne reprezintă, când el spune: ''Unde locuieşti? Locuiesc pe Terra!''. Ca să nu spună că locuieşte şi în Franţa, e foarte legat şi de România, pentru că şi opera lui este inspirată de acolo. El a fost mult mai concis şi a spus că locuieşte pe Terra. Îmi place foarte mult şi de aceea sunt ataşată acestui artist care, din punctul meu de vedere, va ocupa un loc important în arta universală.

AGERPRES: Revenind la Brâncuşi, la faptul că se împlinesc anul acesta 140 de ani de la naşterea sa. Cât de actuală este opera lui în acest deja frământat secol XXI?

Doina Lemny: Brâncuşi e foarte actual şi va rămâne cu certitudine. Cum spuneam, eu mă ocup de prima jumătate a secolului XX dar Brâncuşi este actual pentru că mulţi artişti contemporani amintesc de el şi au izvor de inspiraţie în opera lui. Tocmai prin acest fapt, că Brâncuşi a reinventat sculptura revenind la mijloacele de creaţie din artele cele mai îndepărtate, la artele primitive, el a creat o artă universală care nu poate fi ştearsă odată cu secolul. De aceea, când mergi şi vizitezi Atelierul lui Brâncuşi ai sentimentul unei oaze de pace, de linişte. Brâncuşi te invită la reflectare. Asta nu înseamnă că Brâncuşi nu a fost frământat. Tocmai această senzaţie de pace, de linişte, de reflectare este rezultatul unei adânci frământări şi unei lungi reflectări asupra lumii, asupra metamorfozelor, asupra esenţei lucrurilor. De aceea el rămâne universal. El nu a creat Domnişoara Pogany făcând portretul unei anume Pogany. Este un portret al femeii universale. Chiar dacă o anume Margit Pogany a existat el nu i-a făcut portretul. Este doar o coincidenţă. El i-a dat un nume. E aceeaşi problematica şi cu Muza adormită. Este chipul universal al frumuseţii feminine. Tot ce creează Brâncuşi nu este identificabil. Coloana fără sfârşit. Sunt foarte multe teorii, eu nu pot să le discut: că sunt stâlpii noştri româneşti, că este inspirat din creaţia populară. Desigur, el a avut în minte un fond latent care l-a inspirat. Dar el a mers mai departe, a ridicat această moştenire românească la universalitate. El nu a făcut stâlpi de casă românească, pentru că altfel rămânea un artist care a creat în România. El a ridicat acest motiv de repetiţie a unui element la o coloană a infinitului. Coloana uneşte cerul cu pământul şi se pierde în nori, considera Brâncuşi. Aici este universalitatea lui Brâncuşi. El aparţine începutului de secol XX pentru că a trăit în această perioadă, dar, zic eu, nu poate fi fixat într-un anume secol. El va traversa secolele. Nu întâmplător ultimei mele cărţi i-am dat titlul "Brancusi, au-delŕ de toutes les frontičres", adică "Brâncuşi, dincolo de toate graniţele, traversând graniţele". Pentru că sunt şi graniţe geografice, fizice şi graniţe temporale.

***

Doina Lemny este doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris, specialistă în sculptura din prima jumătate a secolului XX. Este co-curatoare a celor, şapte expoziţii tematice la Atelierul Brâncuşi din perioada 1998 - 2002. A fost curatoarea expoziţiei "Antoine Pevsner în colecţiile Centrului Pompidou" (2001), "Daţiunea Brâncuşi" (2003), "Henri Gaudier-Brzeska în colecţiile Centrului Pompidou" (2009) şi a coordonat cataloagele publicate cu ocazia organizării expoziţiilor.

Este autoare a mai multor volume: "Brâncuşi", Paris, Oxus, 2005, "Brâncuşi & Gaudier-Brzeska: points de convergence et Henri Gaudier-Brzeska: Notes sur Liabeuf et Tolsto" Paris, L'Échoppe, 2009, "Lizica Codréano, une danseuse roumaine dans l'avant-garde parisienne", Lyon, Fage, 2011, "Brancusi, au-delŕ de toutes les frontičres", Lyon, Fage, 2012, "Brancusi, coll. "Monographies", Paris, éditions du Centre Pompidou, 2012, "Henri Gaudier-Brzeska, un sculpteur 'mort pour la France'", Lyon, Fage, 2015. AGERPRES/(AS - autor: Daniel Popescu, editor: Cristina Tatu)