Bucureşti, 16 mar /Agerpres/ - Un artist trebuie să rămână întotdeauna cu picioarele pe pământ şi, dacă este talentat, va fi mereu relevant pentru public, a declarat muzicianul Jose Feliciano, într-un interviu acordat AGERPRES.
"Trebuie să fii cu picioarele pe pământ şi să realizezi că toate aceste lucruri sunt temporare şi că, dacă ai talent, vei rămâne ceea ce eşti, ca artist. Eu am fost foarte norocos pentru că am rămas la un nivel constant, în toţi anii aceştia. Oamenii încă vin la concertele mele", a spus Feliciano.
Acesta a vorbit, în interviu, despre prima sa experienţă de muzician, la vârsta de 3 ani, când folosea o cutie de biscuiţi, de metal, drept instrument de percuţie, pentru a-şi acompania unchiul, despre cum arta i-a schimbat destinul, despre întâlnirea cu John Lennon, despre unul dintre cele mai recente proiecte ale sale, ce include muzica lui Mozart, dar şi despre concertul său de luni, de la Sala Palatului din Capitală.
AGERPRES: Aţi început să interpretaţi muzică, după cum am citit, în jurul vârstei de 3 sau 5 ani...
Jose Feliciano: Am început muzica în jurul vârstei de 3 ani. Aveam un unchi care cânta la un instrument tradiţional din Puerto Rico numit cuatro şi eu îl acompaniam cu o cutie de biscuiţi, de metal. Aşa am fost introdus în lumea muzicii şi, la vârsta de 4 ani, am învăţat să cânt la muzicuţă. Apoi am părăsit Puerto Rico la vârsta de 5 ani, când am ajuns la New York. Doi ani mai târziu, la 7 ani, am învăţat să cânt la acordeon, instrument la care am cântat de la 7 la 14 ani. În intervalul acesta am învăţat să cânt la chitară, pe la vârsta de 9 ani.
AGERPRES: Şi aveaţi sentimentul că sunteţi făcut pentru muzică sau pur şi simplu muzica era un lucru pe care trebuia să îl faceţi? Adică v-aţi îndrăgostit de muzică?
Jose Feliciano: Nu se pune problema, m-am îndrăgostit de muzică şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a îndreptat spre muzică. Şi cred că motivul pentru care Dumnezeu m-a îndreptat spre muzică a fost ca eu să nu fiu ca majoritatea persoanelor fără vedere care ajung să cerşească pe stradă sau să facă lucruri nedemne. Cel puţin muzica este un lucru demn.
AGERPRES: În tinereţe, în cluburile unde cântaţi, se practica obiceiul de a colecta banii de la public în pălărie...
Jose Feliciano: Asta se întâmpla din cauza regulilor din cluburile de noapte din The Village (Greenwich Village - unul dintre cartierele New York-ului - n.r.), nu din cauza faptului că eram orb. Pentru că nu puteau plăti artiştii, treceau pălăria din mână în mână după fiecare piesă.
AGERPRES: Într-un interviu, eraţi întrebat cum e să fii idol şi dumneavoastră aţi răspuns: "Înspăimântător". Care e partea înspăimântătoare a vieţii de artist adorat?
Jose Feliciano: Pentru mine, partea înspăimântătoare a fost când mă fugăreau femeile de parcă voiau să smulgă o bucată din mine, voiau să mă ia de mână, să îmi smulgă un smoc de păr. Aţi văzut "Beatlemania", nu? Ei, cam aşa a fost pentru mine în 1967 când am început să înregistrez cântecele spaniole, bolerourile. Nu puteam să ies din camera de hotel, aveam o grămadă de femei care mă fugăreau. Bineînţeles, acum, că am îmbătrânit, nu mă mai fugăresc ca înainte.
AGERPRES: Totuşi, ce vă ţine cu picioarele pe pământ? Îmi descrieţi o lume de domeniul fantasticului... femei care vă fugăresc, să fiţi văzut ca un zeu pe scenă, să aveţi un loc pe Hollywood Walk of Fame ...
Jose Feliciano: Trebuie să fii cu picioarele pe pământ şi să realizezi că toate aceste lucruri sunt temporare şi că, dacă ai talent, vei rămâne ceea ce eşti, ca artist. Eu am fost foarte norocos pentru că am rămas la un nivel constant, în toţi anii aceştia. Oamenii încă vin la concertele mele. Şi asta e uimitor pentru un artist pentru că foarte mulţi artişti... mulţi artişti dintre cei pe care i-am cunoscut nu mai sunt relevanţi. Nu ştiu... Dumnezeu a făcut în aşa fel încât eu să rămân relevant. Toată lumea încă ştie cine este Jose Feliciano şi, dacă sunt promovat foarte bine, fac şi concerte bune. Cred că atunci când prestaţia mea nu este la înălţime, nu sunt promovat cum ar trebui să fiu. Promotorii iau de-a gata faptul că eu sunt Jose Feliciano şi vor vinde biletele la concertele mele fără a face vreun efort de promovare.
AGERPRES: Vă întâlniţi cu oameni care vă admiră, înainte sau după concertele dumneavoastră. Care e cel mai frumos compliment primit?
Jose Feliciano: Cred că cel mai frumos compliment este atunci când ei vin în culise şi îmi spun că au fost fanii mei de mult timp. Le strângi mâna şi, dacă muzica ta a adus o schimbare în vieţile lor, acesta este cel mai mare compliment.
AGERPRES: Şi cea mai mare critică?
Jose Feliciano: Oamenilor nu le poate plăcea totul la tine. Nu poţi fi perfect. Şi Dumnezeu, despre care se propovăduieşte că este perfect, are imperfecţiunile lui. Aşa că... nu, sunt în regulă cu asta.
AGERPRES: Aţi decis, de fapt nu cred că aţi decis, aţi fost forţat de împrejurări să renunţaţi la şcoală la 17 ani. Regretaţi asta?
Jose Feliciano: Nu, nu chiar, pentru că turneele mele prin lume şi faptul că am făcut ce fac mi-au construit o educaţie mai bună decât cea pe care aş fi avut-o stând într-o clasă, picotind.
AGERPRES: O şcoală din New York vă poartă numele. Puteţi să îmi spuneţi câteva cuvinte despre cum a fost luată această decizie?
Jose Feliciano: Este o şcoală care îmi poartă numele şi asta mă onorează. Cam asta este.
AGERPRES: Abordaţi multe genuri muzicale. Aţi dedicat un album muzicii cântate de mariachi...
Jose Feliciano: Am două albume pe care le-am dedicat muzicii mexicane pentru că îmi place acest gen, am dedicat un album muzicii bachata, pe care o plac, de asemenea. Am un album cu muzică a lui Elvis Presley - 12 cântece în albumul "The King", iar recent am realizat un album produs de managerul meu, dedicat muzicii lui Mozart.
AGERPRES: Care este relaţia dumneavoastră cu artiştii după piesele cărora faceţi cover-uri? Nu e cazul lui Mozart... În special voiam să vă întreb de cover-ul la "Light My Fire" şi despre cum l-au primit cei din trupa The Doors.
Jose Feliciano: Nu am aflat niciodată, pentru că el (Jim Morrison, vocalul trupei The Doors - n.r.) a murit la câţiva ani după. Nu l-am cunoscut. Dar restul trupei mi-a adus complimente. Au spus că am făcut din "Light My Fire" un standard pentru ei.
AGERPRES: Şi ceilalţi artişti? Cum decideţi că vreţi să faceţi un cover al unei piese?
Jose Feliciano: Dacă îmi place. Dacă îmi place piesa, fac un cover după ea şi îmi spun, într-un fel, mie însumi: "Aş putea să o fac să fie mai bună decât originalul". Asta mă face să vreau să fac un cover după un cântec.
AGERPRES: Spuneaţi într-un interviu că muzica pe care o creaţi vi se dezvăluie în vise. Care e cel mai recent vis al dumneavoastră?
Jose Feliciano: O parte din muzică... Dacă scriu un cântec original, uneori visez linia melodică sau ceva de genul acesta. Uneori vine linia melodică şi apoi lucrez la versuri. Alteori apar versurile şi lucrez la linia melodică. Depinde. Nu există o formulă fixă. Sunt sigur, de exemplu, că atunci când The Beatles îşi creau cântecele stăteau şi cântau împreună şi piesele se creau. Nu există o formulă pentru scrisul muzicii. Pur şi simplu piesele vin spre tine.
AGERPRES: Care sunt oamenii cu care cântaţi dumneavoastră în studio?
Jose Feliciano: Nu sunt foarte mulţi cei cu care cânt, pentru că sunt preocupat asupra muncii mele individuale, dar am cântat cu Santana, am lucrat cu el, am lucrat cu Bill Withers, John Lennon, Joni Mitchell... Dar nu am avut multe asemenea colaborări pentru că am fost ocupat cu alte lucruri.
AGERPRES: Dacă ar fi să îl descrieţi pe John Lennon "omul muncii" cu care aţi cântat ce aţi spune despre el?
Jose Feliciano: Aş spune că John Lennon a fost un mare artist, un mare creator de versuri şi... nu am ajuns niciodată atât de aproape de el, dar sunt sigur că John era un om bun şi fiecare zi de 8 decembrie este o zi tristă. Atunci mă gândesc la el şi mă întristez, pentru că John Lennon nu mai este printre noi, iar nemernicul care l-a împuşcat este în viaţă. Iar asta este o aplicare greşită a justiţiei, în opinia mea.
AGERPRES: Şi Joni Mitchell?
Jose Feliciano: Joni Mitchell este o doamnă drăguţă, foarte talentată, scrie cântece minunate.
AGERPRES: Puteţi vorbi despre o comunitate artistică în Statele Unite ale Americii? Adică... simţiţi că sunteţi o familie? Şi, dacă da, cine face parte din această familie a dumneavoastră?
Jose Feliciano: Nu chiar... adică da, trăiesc într-o comunitate artistică, dar nu văd mulţi dintre oamenii care trăiesc lângă mine. Adică... Keith Richards îmi e vecin, dar nu l-am întâlnit de când m-am mutat unde locuiesc acum. Alţi oameni precum Christopher Walken, Paul Newman au locuit acolo unde locuiesc eu. Sunt o grămadă, dar nu îi întâlneşti niciodată, nu ştiu exact din ce motive.
AGERPRES: Aţi venit în Statele Unite ale Americii de foarte mic, dar v-aţi simţit vreodată străin în această ţară?
Jose Feliciano: M-am simţit, la început, ca oricine altcineva. Adică, dacă aş veni să trăiesc în România, m-aş simţi străin. Nu aş vorbi limba şi, chiar dacă oamenii ar fi drăguţi, m-aş simţi străin. Dacă nu vorbeşti limba, eşti străin, într-o măsură. Şi dacă nu vrei să fii străin, ai face bine să înveţi limba ţării în care eşti. Aşa că, odată ajuns în America, m-am preocupat să merg la şcoală, am învăţat engleza şi nu m-am mai simţit aşa de străin.
AGERPRES: Îmi vorbeaţi, înainte de începerea interviului, despre un concert pe care l-aţi susţinut în România, acum aproximativ 40 de ani. Cum era atunci atmosfera?
Jose Feliciano: De exemplu, eu şi cu dumneavoastră nu am fi putut avea această conversaţie, care să fie difuzată. Era un control strâns. România era una dintre ţările de după Cortina de Fier, cine era atunci la putere era un dictator, iar oamenii nu păreau fericiţi. Poate de asta, atunci când un artist ca mine a venit, ei au alergat spre mine, pentru că muzica mea i-a făcut să uite, pentru un timp, lumea în care trăiau. Iar eu am fost fericit să le ofer asta, iar când am părăsit România am plecat şi trist şi fericit - trist, pentru situaţia din ţară, şi fericit, pentru că le-am putut aduce oamenilor puţină dragoste şi uşurare.
AGERPRES: Ce v-a făcut să susţineţi un concert atunci, într-o asemenea ţară?
Jose Feliciano: Mi s-a cerut să vin să susţin un concert şi mi-am zis: "De ce nu? Nu am fost niciodată acolo. Aş pierde dacă nu aş merge acolo". Şi mă bucur că am fost.
AGERPRES: Şi ce v-a făcut să veniţi în România acum?
Jose Feliciano: Am vrut să simt pe cont propriu că lucrurile s-au schimbat.
AGERPRES: Şi dacă ar fi să spuneţi câteva cuvinte despre concertul de la Bucureşti, ce ne-aţi spune?
Jose Feliciano: Va fi un eveniment fericit.
***
Jose Feliciano va aduce la Bucureşti, în concertul "The Legendary Latin - Guitar Hero", diferite stiluri muzicale, de la pop la rock, de la jazz la gospel, flamenco şi bolero. Nu vor lipsi piese celebre precum "Feliz Navidad" şi "Che Sara".
Artistul portorican ştie să cânte la 17 instrumente, printre care contrabas, banjo, orgă, double six, mandolină, muzicuţă, pian, harpă, acordeon şi alte instrumente specific sud-americane ca timbales, timbalines, kazoo etc. Jose Feliciano cântă în şase limbi. AGERPRES/(A, AS - autor: Oana Ghiţă, editor: Georgiana Tănăsescu)
"Trebuie să fii cu picioarele pe pământ şi să realizezi că toate aceste lucruri sunt temporare şi că, dacă ai talent, vei rămâne ceea ce eşti, ca artist. Eu am fost foarte norocos pentru că am rămas la un nivel constant, în toţi anii aceştia. Oamenii încă vin la concertele mele", a spus Feliciano.
Acesta a vorbit, în interviu, despre prima sa experienţă de muzician, la vârsta de 3 ani, când folosea o cutie de biscuiţi, de metal, drept instrument de percuţie, pentru a-şi acompania unchiul, despre cum arta i-a schimbat destinul, despre întâlnirea cu John Lennon, despre unul dintre cele mai recente proiecte ale sale, ce include muzica lui Mozart, dar şi despre concertul său de luni, de la Sala Palatului din Capitală.
AGERPRES: Aţi început să interpretaţi muzică, după cum am citit, în jurul vârstei de 3 sau 5 ani...
Jose Feliciano: Am început muzica în jurul vârstei de 3 ani. Aveam un unchi care cânta la un instrument tradiţional din Puerto Rico numit cuatro şi eu îl acompaniam cu o cutie de biscuiţi, de metal. Aşa am fost introdus în lumea muzicii şi, la vârsta de 4 ani, am învăţat să cânt la muzicuţă. Apoi am părăsit Puerto Rico la vârsta de 5 ani, când am ajuns la New York. Doi ani mai târziu, la 7 ani, am învăţat să cânt la acordeon, instrument la care am cântat de la 7 la 14 ani. În intervalul acesta am învăţat să cânt la chitară, pe la vârsta de 9 ani.
AGERPRES: Şi aveaţi sentimentul că sunteţi făcut pentru muzică sau pur şi simplu muzica era un lucru pe care trebuia să îl faceţi? Adică v-aţi îndrăgostit de muzică?
Jose Feliciano: Nu se pune problema, m-am îndrăgostit de muzică şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a îndreptat spre muzică. Şi cred că motivul pentru care Dumnezeu m-a îndreptat spre muzică a fost ca eu să nu fiu ca majoritatea persoanelor fără vedere care ajung să cerşească pe stradă sau să facă lucruri nedemne. Cel puţin muzica este un lucru demn.
AGERPRES: În tinereţe, în cluburile unde cântaţi, se practica obiceiul de a colecta banii de la public în pălărie...
Jose Feliciano: Asta se întâmpla din cauza regulilor din cluburile de noapte din The Village (Greenwich Village - unul dintre cartierele New York-ului - n.r.), nu din cauza faptului că eram orb. Pentru că nu puteau plăti artiştii, treceau pălăria din mână în mână după fiecare piesă.
AGERPRES: Într-un interviu, eraţi întrebat cum e să fii idol şi dumneavoastră aţi răspuns: "Înspăimântător". Care e partea înspăimântătoare a vieţii de artist adorat?
Jose Feliciano: Pentru mine, partea înspăimântătoare a fost când mă fugăreau femeile de parcă voiau să smulgă o bucată din mine, voiau să mă ia de mână, să îmi smulgă un smoc de păr. Aţi văzut "Beatlemania", nu? Ei, cam aşa a fost pentru mine în 1967 când am început să înregistrez cântecele spaniole, bolerourile. Nu puteam să ies din camera de hotel, aveam o grămadă de femei care mă fugăreau. Bineînţeles, acum, că am îmbătrânit, nu mă mai fugăresc ca înainte.
AGERPRES: Totuşi, ce vă ţine cu picioarele pe pământ? Îmi descrieţi o lume de domeniul fantasticului... femei care vă fugăresc, să fiţi văzut ca un zeu pe scenă, să aveţi un loc pe Hollywood Walk of Fame ...
Jose Feliciano: Trebuie să fii cu picioarele pe pământ şi să realizezi că toate aceste lucruri sunt temporare şi că, dacă ai talent, vei rămâne ceea ce eşti, ca artist. Eu am fost foarte norocos pentru că am rămas la un nivel constant, în toţi anii aceştia. Oamenii încă vin la concertele mele. Şi asta e uimitor pentru un artist pentru că foarte mulţi artişti... mulţi artişti dintre cei pe care i-am cunoscut nu mai sunt relevanţi. Nu ştiu... Dumnezeu a făcut în aşa fel încât eu să rămân relevant. Toată lumea încă ştie cine este Jose Feliciano şi, dacă sunt promovat foarte bine, fac şi concerte bune. Cred că atunci când prestaţia mea nu este la înălţime, nu sunt promovat cum ar trebui să fiu. Promotorii iau de-a gata faptul că eu sunt Jose Feliciano şi vor vinde biletele la concertele mele fără a face vreun efort de promovare.
AGERPRES: Vă întâlniţi cu oameni care vă admiră, înainte sau după concertele dumneavoastră. Care e cel mai frumos compliment primit?
Jose Feliciano: Cred că cel mai frumos compliment este atunci când ei vin în culise şi îmi spun că au fost fanii mei de mult timp. Le strângi mâna şi, dacă muzica ta a adus o schimbare în vieţile lor, acesta este cel mai mare compliment.
AGERPRES: Şi cea mai mare critică?
Jose Feliciano: Oamenilor nu le poate plăcea totul la tine. Nu poţi fi perfect. Şi Dumnezeu, despre care se propovăduieşte că este perfect, are imperfecţiunile lui. Aşa că... nu, sunt în regulă cu asta.
AGERPRES: Aţi decis, de fapt nu cred că aţi decis, aţi fost forţat de împrejurări să renunţaţi la şcoală la 17 ani. Regretaţi asta?
Jose Feliciano: Nu, nu chiar, pentru că turneele mele prin lume şi faptul că am făcut ce fac mi-au construit o educaţie mai bună decât cea pe care aş fi avut-o stând într-o clasă, picotind.
AGERPRES: O şcoală din New York vă poartă numele. Puteţi să îmi spuneţi câteva cuvinte despre cum a fost luată această decizie?
Jose Feliciano: Este o şcoală care îmi poartă numele şi asta mă onorează. Cam asta este.
AGERPRES: Abordaţi multe genuri muzicale. Aţi dedicat un album muzicii cântate de mariachi...
Jose Feliciano: Am două albume pe care le-am dedicat muzicii mexicane pentru că îmi place acest gen, am dedicat un album muzicii bachata, pe care o plac, de asemenea. Am un album cu muzică a lui Elvis Presley - 12 cântece în albumul "The King", iar recent am realizat un album produs de managerul meu, dedicat muzicii lui Mozart.
AGERPRES: Care este relaţia dumneavoastră cu artiştii după piesele cărora faceţi cover-uri? Nu e cazul lui Mozart... În special voiam să vă întreb de cover-ul la "Light My Fire" şi despre cum l-au primit cei din trupa The Doors.
Jose Feliciano: Nu am aflat niciodată, pentru că el (Jim Morrison, vocalul trupei The Doors - n.r.) a murit la câţiva ani după. Nu l-am cunoscut. Dar restul trupei mi-a adus complimente. Au spus că am făcut din "Light My Fire" un standard pentru ei.
AGERPRES: Şi ceilalţi artişti? Cum decideţi că vreţi să faceţi un cover al unei piese?
Jose Feliciano: Dacă îmi place. Dacă îmi place piesa, fac un cover după ea şi îmi spun, într-un fel, mie însumi: "Aş putea să o fac să fie mai bună decât originalul". Asta mă face să vreau să fac un cover după un cântec.
AGERPRES: Spuneaţi într-un interviu că muzica pe care o creaţi vi se dezvăluie în vise. Care e cel mai recent vis al dumneavoastră?
Jose Feliciano: O parte din muzică... Dacă scriu un cântec original, uneori visez linia melodică sau ceva de genul acesta. Uneori vine linia melodică şi apoi lucrez la versuri. Alteori apar versurile şi lucrez la linia melodică. Depinde. Nu există o formulă fixă. Sunt sigur, de exemplu, că atunci când The Beatles îşi creau cântecele stăteau şi cântau împreună şi piesele se creau. Nu există o formulă pentru scrisul muzicii. Pur şi simplu piesele vin spre tine.
AGERPRES: Care sunt oamenii cu care cântaţi dumneavoastră în studio?
Jose Feliciano: Nu sunt foarte mulţi cei cu care cânt, pentru că sunt preocupat asupra muncii mele individuale, dar am cântat cu Santana, am lucrat cu el, am lucrat cu Bill Withers, John Lennon, Joni Mitchell... Dar nu am avut multe asemenea colaborări pentru că am fost ocupat cu alte lucruri.
AGERPRES: Dacă ar fi să îl descrieţi pe John Lennon "omul muncii" cu care aţi cântat ce aţi spune despre el?
Jose Feliciano: Aş spune că John Lennon a fost un mare artist, un mare creator de versuri şi... nu am ajuns niciodată atât de aproape de el, dar sunt sigur că John era un om bun şi fiecare zi de 8 decembrie este o zi tristă. Atunci mă gândesc la el şi mă întristez, pentru că John Lennon nu mai este printre noi, iar nemernicul care l-a împuşcat este în viaţă. Iar asta este o aplicare greşită a justiţiei, în opinia mea.
AGERPRES: Şi Joni Mitchell?
Jose Feliciano: Joni Mitchell este o doamnă drăguţă, foarte talentată, scrie cântece minunate.
AGERPRES: Puteţi vorbi despre o comunitate artistică în Statele Unite ale Americii? Adică... simţiţi că sunteţi o familie? Şi, dacă da, cine face parte din această familie a dumneavoastră?
Jose Feliciano: Nu chiar... adică da, trăiesc într-o comunitate artistică, dar nu văd mulţi dintre oamenii care trăiesc lângă mine. Adică... Keith Richards îmi e vecin, dar nu l-am întâlnit de când m-am mutat unde locuiesc acum. Alţi oameni precum Christopher Walken, Paul Newman au locuit acolo unde locuiesc eu. Sunt o grămadă, dar nu îi întâlneşti niciodată, nu ştiu exact din ce motive.
AGERPRES: Aţi venit în Statele Unite ale Americii de foarte mic, dar v-aţi simţit vreodată străin în această ţară?
Jose Feliciano: M-am simţit, la început, ca oricine altcineva. Adică, dacă aş veni să trăiesc în România, m-aş simţi străin. Nu aş vorbi limba şi, chiar dacă oamenii ar fi drăguţi, m-aş simţi străin. Dacă nu vorbeşti limba, eşti străin, într-o măsură. Şi dacă nu vrei să fii străin, ai face bine să înveţi limba ţării în care eşti. Aşa că, odată ajuns în America, m-am preocupat să merg la şcoală, am învăţat engleza şi nu m-am mai simţit aşa de străin.
AGERPRES: Îmi vorbeaţi, înainte de începerea interviului, despre un concert pe care l-aţi susţinut în România, acum aproximativ 40 de ani. Cum era atunci atmosfera?
Jose Feliciano: De exemplu, eu şi cu dumneavoastră nu am fi putut avea această conversaţie, care să fie difuzată. Era un control strâns. România era una dintre ţările de după Cortina de Fier, cine era atunci la putere era un dictator, iar oamenii nu păreau fericiţi. Poate de asta, atunci când un artist ca mine a venit, ei au alergat spre mine, pentru că muzica mea i-a făcut să uite, pentru un timp, lumea în care trăiau. Iar eu am fost fericit să le ofer asta, iar când am părăsit România am plecat şi trist şi fericit - trist, pentru situaţia din ţară, şi fericit, pentru că le-am putut aduce oamenilor puţină dragoste şi uşurare.
AGERPRES: Ce v-a făcut să susţineţi un concert atunci, într-o asemenea ţară?
Jose Feliciano: Mi s-a cerut să vin să susţin un concert şi mi-am zis: "De ce nu? Nu am fost niciodată acolo. Aş pierde dacă nu aş merge acolo". Şi mă bucur că am fost.
AGERPRES: Şi ce v-a făcut să veniţi în România acum?
Jose Feliciano: Am vrut să simt pe cont propriu că lucrurile s-au schimbat.
AGERPRES: Şi dacă ar fi să spuneţi câteva cuvinte despre concertul de la Bucureşti, ce ne-aţi spune?
Jose Feliciano: Va fi un eveniment fericit.
***
Jose Feliciano va aduce la Bucureşti, în concertul "The Legendary Latin - Guitar Hero", diferite stiluri muzicale, de la pop la rock, de la jazz la gospel, flamenco şi bolero. Nu vor lipsi piese celebre precum "Feliz Navidad" şi "Che Sara".
Artistul portorican ştie să cânte la 17 instrumente, printre care contrabas, banjo, orgă, double six, mandolină, muzicuţă, pian, harpă, acordeon şi alte instrumente specific sud-americane ca timbales, timbalines, kazoo etc. Jose Feliciano cântă în şase limbi. AGERPRES/(A, AS - autor: Oana Ghiţă, editor: Georgiana Tănăsescu)
Urmăreşte ştirile AGERPRES pe WhatsApp şi pe GoogleNews
Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Informaţiile transmise pe www.agerpres.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislaţia aplicabilă, în limita a 500 de semne. Detalii în secţiunea Condiţii de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactaţi Direcţia Marketing - marketing@agerpres.ro.