Craiova, 10 sep /Agerpres/ - Casa Băniei, monument de arhitectură medievală şi cea mai veche construcţie civilă din Craiova, este locul unde istoria se împleteşte cu tradiţiile din Oltenia. În afara bisericilor şi mânăstirilor brâncovene, este singurul monument de artă brâncovenească din Oltenia cu statut de clădire civilă, unele dintre zidurile construcţiei având o vechime de 300 de ani, iar altele chiar de peste 500 de ani.
Zidită la sfârşitul secolului al XV-lea de boierii Craioveşti, izvoarele nescrise şi legende spunând că acest aşezământ a fost clădit de iznoavă de Barbu Craiovescu, primul fiu din prima căsătorie al lui Neagoe ot Craiova, după actul de danie al lui Laiotă Basarab. Din 1496 clădirea a devenit sediul Marii Bănii a Craiovei, locul unde îşi vor desfăşurau activitatea banii Craiovei (guvernatorii şi administratorii Olteniei). Matei Basarab şi apoi domnitorul martir Constantin Brâncoveanu (1699) au refăcut aceste Case Băneşti. În 1811, Elisa Oteteleşanu le-a adăugat pridvodul din spate. În 1933 au primit câteva reparaţii utile, dar adevărata restaurare s-a făcut în 1966.
'Din construcţia iniţială a Craioveştilor se mai păstrează doar o parte a pivniţelor. În vâltoarea istoriei, vechea ctitorie a fost incendiată de nenumărate ori, a trecut în stăpâniri şi administrări diferite şi a 'suferit', după nevoi, transformări, adaosuri şi suprimări arhitecturale', spune Florin Ridiche, directorul Muzeului Olteniei.
Pe terasa Casei Băniei s-au găsit fragmente ceramice neolitice importante, care proiectează existenţa unei aşezări în îndepărtate milenii. Multiple izvoare arată că aici se aduna Divanul Craiovei, iar în timpul ocupaţiei austriece, în perioada 1718 - 1739, Casa Băniei devine sediul administraţiei austriece, care o fortifică pentru apărare. În 1750, clădirea este cedată de domnitorul Grigore Ghica Episcopiei Râmnicului. Din 1850, clădirea devine sediu pentru diverse instituţii ale oraşului: Tribunalul Craiovei, Liceul Fraţii Buzeşti, Seminarul local, Arhivele Statului. Din anul 1933, clădirea va adăposti Muzeul Olteniei până în 1948, când trece în folosinţa Mitropoliei Olteniei. Din anul 1966, vechiul monument de arhitectură brâncovenească găzduieşte Secţia de Etnografie a Muzeului Olteniei.
Cine vizitează astăzi Casa Băniei are ocazia să păşească în lumea tradiţiilor populare din Oltenia prin intermediul expoziţiilor Secţiei de Etnografie a Muzeului Olteniei.
Expoziţia 'Facerea Pâinii - De la desţelenit la semănat' care se află la demisolul Casei Băniei este, de fapt, o reprezentare specifică a cultivării grâului în Oltenia, provincie cu un preponderent caracter economic agrar. 'Nici nu se putea altfel, având în vedere, pe de o parte, importanţa istorică, socială şi culturală a acestei cereale, pe de altă parte, patrimoniul valoros pe care îl deţine, din această perspectivă, Muzeul Olteniei Craiova. Ca localizare spaţio-temporală a acestei reconstituiri pavilionare, este vorba de zona centrală a Olteniei la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. Sunt prezentate, în felul acesta, câteva operaţii specifice ale cultivării grâului, printre care desţelenitul cu plugul tras de două sau trei perechi de boi, precum şi utilajele necesare întreţinerii culturii: grape de diferite tipuri, din mărăcini, de lemn, de lemn şi colţ de metal sau numai de metal. Câteva piese de patrimoniu relevă însemnătatea acestei ocupaţii pentru câmpiile şi chiar pentru zonele de deal ale Olteniei; ne referim în special la plugul pentru desţelenit de la Glodeni din secolul XVIII, la plugul 'Pork', care a brăzdat ogoarele ţăranilor olteni de la începutul secolului al XX-lea şi până la colectivizare. Pentru întregirea simbolică a cultivării grâului, discursul muzeologic cuprinde şi o dioramă cu specificitate rituală. Este vorba de 'barba popii' sau 'barba caprei', ritual menit să protejeze magic spaţiul cultivat şi, totodată, să invoce şi să atragă belşugul următoarei recolte', a spus Florin Ridiche, directorul Muzeului Olteniei.
Şi muzeografii de aici s-au gândit că dacă vizitatorul ştie cum s-a ajuns la seceratul grâului, este pregătit să parcurgă şi etapele până la pâinea rituală, motiv pentru care următoarea expoziţie este denumită 'De la secerat la pâinea rituală', care se află în sala următoare, tot de la demisol. 'După secerat, începe treieratul grâului, eveniment cu profunde şi nuanţate semnificaţii în viaţa comunităţilor tradiţionale olteneşti. Astfel, scenografierea şi montarea muzeologică continuă cu sugerarea şi relevarea mijloacelor folosite pentru depozitarea grâului. Cât priveşte măcinatul grâului, câteva utilaje tradiţionale semnalează tehnici arhaice sau mai evoluate. Sunt prezente în expoziţie râşniţe din secolul al XIX-lea şi o moară manuală ce se bazează pe un sistem modern de roţi dinţate. În acelaşi context, discursul continuă cu o replică, în mărime naturală, după o moară cu ciutură din nordul Gorjului. Această prezentare, în afara obiectelor cuprinse, se sprijină şi pe imagini de la începutul secolului al XX-lea, imagini ce reprezintă aratul cu plugul 'Pork', semănatul, precum şi treieratul cu 'vaporul'. De asemenea, pe cele două ecrane din sălile de expunere, alte informaţii şi fotografii de epocă vor completa întreaga naraţie muzeologică. Desigur, pe lângă utilajele mari, în expoziţie sunt expuse şi unelte din lemn sau metal: furci, coase, greble etc. Vatra reprezintă pentru oltean locul sacru al casei şi, totodată, spaţiul de trecere care trebuie protejat de malefic. De aceea, în gospodăriile ţărăneşti din Oltenia, era obligatoriu ca la vatră să nu lipsească pistornicul şi icoana de vatră. Erau păzite astfel intrările şi ieşirile din casă, adică 'pragurile', prin intermediul unor obiecte sacre', mai afirmă directorul Muzeului Olteniei.
În acelaşi timp, desigur, vatra era, şi izolat încă mai este, locul funcţional unde se prepară pâinea cea de toate zilele, pâinea rituală la sărbătoare şi hrană. Inventarul unei vetre ţărăneşti din Oltenia centrală cuprinde, într-un spaţiu destul de mic, foarte multe obiecte din lemn, din ceramică, din metal: oale pentru fiert, oale pentru păstrat mâncarea, ulcele pentru apă şi vin, vase mari pentru untură, vasul pentru gaz, putineiul cu mâtcă, măsurile pentru lapte, străchini, blidare, linguri, cauce, sărăriţa, găleata de apă, hambarul, lada de făină (mălai). Pe vatră, se odihneau ţestul şi 'mâţa' din metal. Nu lipseau nici alte obiecte, precum frigările, o balanţă sau un cântar, cârpătoarele de pâine, tuciul de mămăligă, căpisterea etc. Cuptorul nu are aceeaşi încărcătură sacră precum vatra, fiind plasat în exteriorul casei, dar avea funcţii multiple.
În Oltenia, informaţiile etnografice, mai vechi sau mai noi, atestă faptul că tipologia cuptorului oltenesc este nuanţată: de la cuptorul improvizat în câmp, la vie (conac), până la cuptorul din gospodărie, cu două sau trei vetre aşezate direct pe pământ sau pe piloni. Cuptorul din Casa Băniei este o replică din Vâlcea.
Şi cum puteau prezentate aspecte ale vieţii omului arhaic din Oltenia decât printr-o expoziţie denumită generic 'Ritmurile vieţii' în care este prezentată ceramica oltenească, cojocăritul de la Dăbuleni, nunta oltenească, obiecte religioase de factură ţărănească, icoane de sticlă, scoarţe şi chilimuri olteneşti şi ţesături olteneşti de interior.
Prin intermediul expoziţiei 'ceramica oltenească', vizitatorul poate cunoaşte principalele repere ale olăritului oltenesc precum Şişeşti, Glogova, Arcani, Ştefăneşti, Pinoasa, Horezu, Oboga, Vlădeşti. "Alcătuirea unei sinteze muzeologice a ceramicii şi a olăritului din Oltenia este o operaţie anevoioasă tocmai prin nuanţele pe care ea le implică, legate în primul rând de marea diversitate, de bogăţia de forme şi de ornamentică, dar şi de consideraţiile socio-culturale şi istorice pe care trebuie să le sugereze. Prezentarea ceramicii olteneşti într-un spaţiu pavilionar trebuie să dezvăluie, atât constanţele cât şi influenţele estetice, determinările, consistenţele simbolice şi rituale şi, nu în ultimul rând, materialele şi tehnicile folosite, adică toate ipostazele sincretice ale unui proces cultural complex. Prin urmare, prezentăm publicului diversitatea uriaşă de forme, de decoruri dintre cele mai rafinate şi de cromatică a ceramicii olteneşti. În expunere sunt prezente atât piese mai vechi, cât şi piese noi. Oricum, temporal, cuprinderea este de o sută de ani. Orientăm expunerea spre centrele marcante ale provinciei din nord-vestul, nord-estul şi centrul acesteia', mai spune Ridiche.
În acelaşi timp, expoziţia cuprinde portrete de meşteri şi etapele creaţiilor lor. Sunt expuse piese meşteşugite de Marin Diaconeasa, Ion Viscol, Grigore Ciungulescu, Marin şi Teodora Truşcă din Oboga, de Ion Buclescu, Stelian Ogrezeanu, Victor şi Ecaterina Vicşoreanu, Dumitru şi Ioana Mischiu, Nicoleta Pietraru din Horezu, de Dumitru Şchiopu, Eugen şi Violeta Pătru din Vlădeşti, de Constantin Opriţa din Şişeşti şi mulţi alţii.
'Dincolo de aspectele tehnice atât de variate ale meşteşugului, de la un centru la altul, ne propunem să prezentăm publicului atât modelele şi persistenţele estetice ale ceramicii olteneşti, dar şi împrumuturile, adaosurile sistematice, trecerile şi traversările artistice ale meşterilor, întrepătrunderile şi noutăţile apărute în timp. În aceeaşi ordine, încercăm să decelăm şi valorile ritualice şi simbolice ale obiectelor ceramice care se întâlnesc altminteri în ritualurile de trecere şi calendaristice din zona etnografică a Olteniei. Ne referim la ulcioarele şi ploştile de nuntă, la vasele din riturile şi ritualurile înmormântării şi la multe alte aspecte simbolice care trimit la un bogat univers cultural', afirmă directorul Muzeului Olteniei.
De la olărit, în Casa Băniei este prezentată o altă ocupaţie din Oltenia aflată pe cale de dispariţie: cojocăritul. Aici este expus un atelier de cojocărit de la Ghiroante din Dăbuleni, motiv pentru care expoziţia este denumită 'Cojocăritul de la Dăbuleni'.
'Cojocăritul a fost una dintre ocupaţiile de soi din Oltenia, mai ales ca tehnică şi expresie plastică. Din păcate, în ultima vreme doar câţiva meşteri mai stăruie asupra acestuia. Cojoacele de Dăbuleni sau Vădastra sunt cunoscute în toată ţara, din păcate, doar prin intermediul muzeelor etnografice. Având în vedere nobleţea meşteşugului, Muzeul Olteniei a achiziţionat, în anul 2007, inventarul atelierului de cojocărit al meşterului Stan Preduş, zis Ghiroante, din Dăbuleni. Tot acest inventar poartă amprenta vieţii şi a talentului celui care trecea în lumea drepţilor în anul 1995. Lăsa, însă, în urmă, parcă spre argumentarea afirmaţiilor noastre de mai sus, opt cojoace de o frumuseţe aparte, cu un decor şi simboluri dintre cele mai rafinate. Stan Ghiroante lucra pe comandă pentru ţăranii din zonă. Cojoacele erau făcute din piele de oaie, decorul din lână cu motive din piele; 'rozete', 'brazi', 'melci cu bobiţe', 'piţişoare cu cotituri', 'tasmalele' de la buzunarele 'prejurului' reifică şi ele această propensiune către frumos', a dezvăluit Ridiche.
Expoziţia 'Ritmurile vieţii' de la etajul Casei Băniei, vorbeşte, în primul rând, despre existenţa şi raporturile omului tradiţional din Oltenia. Sunt decelate, astfel, relaţii şi conjuncturi prin dublete relevante: sacru / profan, material / spiritual, cotidian / sărbătoare. 'Două axe simbolice determină această construcţie: una este temporală şi cuprinde triada cotidian / sacru (sărbătoare) / cotidian; aceasta este axa de la est la vest şi aici sunt semantizate experienţele tradiţionale şi prezentate atât meşteşugurile cojocăritului şi ţesutului, dar şi o trăire revelatoare la nivel ontologic: nunta. Cealaltă axă, de la nord la sud, este una spaţială şi sugerează consistenţa simbolică a toposurilor culturalizate ale satului: uliţa, ograda, răscrucea. Nunta este prezentată ca un eveniment de excepţie, ca un prag, ca o trecere spre un alt statut. Iar această trecere este şi ea marcată de o coerenţă ritualică şi simbolică impresionante', spune directorul Muzeului Olteniei.
Nunta olteanului este animată graţie personajelor actante: mirele, mireasa, naşul, naşa, socrii mari, socrii mici, cumnatul de mână, domnişoarele de onoare, cumetrele (pochinzăriţele) etc. 'Precizăm că este vorba de o nuntă virtuală la care participă nuntaşi din toate zonele şi subzonele etnografie ale Olteniei. Să nu uităm că Muzeul Olteniei este, desigur, unul regional şi, prin urmare, propunem acceptarea acestei licenţe muzeologice. Dintre riturile pe care le propunem publicului larg, amintim: adusul apei de către mireasă în dimineaţa zilei de duminică a nuntirii, cel al împodobirii bradului de nuntă, precum şi purtarea zestrei în carul ritual. Cu acest prilej, vor putea fi admirate costume populare bărbăteşti şi femeieşti din Gorj, Dolj, Olt, Romanaţi, Vâlcea, Mehedinţi. Catrinţe, vâlnice, ii, ciupage, boscele, cârpe şi marame, tulpane, apoi cojoace, şube, casace, cămăşi bărbăteşti, iţari, costume schilăreşti, ipingele vor putea fi admirate pe manechinele ce 'participă' la nunta oltenească. Motive florale: cununa, brăduţul, vrejul şi ghirlanda, vasul cu flori, pomul vieţii, motive stilizate, avimorfe, zoomorfe - pasărea, şarpele, cerbul, pisica, mielul, sau motive skeomorfe decorează cu prisosinţă costumul popular oltenesc. Apar, cu acest prilej, diferenţieri între zonele etnografice ale Olteniei în funcţie de vârstă, condiţie socială', a mai afirmat directorul Muzeului Olteniei.
Pentru că existenţa olteanului nu poate fi concepută în afara relaţiei cu Dumnezeu, următoarea expoziţie este denumită 'Obiecte religioase de factură ţărănească'. 'Artefactele sacre, cele mai cunoscute în gospodăria ţărănească, au fost şi sunt icoana din camera de oaspeţi, icoana de vatră şi pistornicul. Subliniem şi aici marea varietate a acestor sacramente. Principalele reprezentări din iconografia ţărănească trimit la sărbătorile şi prăznuirile creştine: Naşterea, Botezul, Crucificarea, Învierea şi Înălţarea Domnului, la Naşterea şi Plângerea Precistei, la alte evenimente din calendarul creştin-ortodox, Stretenia, Ovidenia, Buna Vestire. Sfinţii sunt şi ei reprezentaţi pe icoanele olteneşti, în special Sfântul Nicolae, Sfântul Petru, Sfinţii Constantin şi Elena, Sfântul Ioan, Sfântul Ilie, Sfântul Gheorghe. Alte obiecte cu semantică religioasă deosebită, prezente în expoziţie, sunt crucile de altar, crucile de mână şi ,nu în ultimul rând, ouăle încondeiate. Această sală face, de fapt, trecerea de la ritualul nunţii la artefactele religioase ţărăneşti 'de afară': troiţele de înmormântare, de pod şi răscruce, crucile de punte şi de jurământ', afirmă Florin Ridiche.
Urmează apoi o expoziţie de icoane pe sticlă donate de Marieta şi Ştefan Jianu. 'Sunt oameni care simt nevoia să-şi onoreze trecerea prin lume prin fapte culturale. Aşa s-a întâmplat şi cu familia Jianu, care a colecţionat pe parcursul a zeci de ani de peregrinări întru cercetare şi achiziţie, icoane pe sticlă din Transilvania. Această pasiune s-a finalizat exemplar printr-o colecţie de mare valoare, alcătuire pe care familia mai sus menţionată a donat-o Muzeului Olteniei Craiova', a explicat directorul Muzeului Olteniei.
Colecţia cuprinde icoane din principalele centre de iconărit din Transilvania, dintre care: Nicula, Ţara Oltului, Făgăraş, Marginimea Sibiului, Şcheii Braşovului, Valea Sebeşului, Măierii Albei Iulia, Laz, Lancrăm. Icoanele poartă semnătura unor meşteri vestiţi, precum  Ioan Kostea, Ioan Hândoreanu, Savu Moga, Ioan Pop, Nicolae Oancea, Aron Poienaru, Partenie Poienaru, Ilie Poienaru II, Pavel Zamfir, Ana Deji. Majoritatea pieselor aparţin secolului al XIX-lea, unele fiind chiar datate. Cea mai veche datare o constituie icoana ce îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe (1835), atribuită lui Ioan Kostea din Lancrăm. La fel de veche este şi reprezentarea 'Naşterea lui Iisus', pictată în maniera inconfundabilă a lui Ioan Hândoreanu din Mărginimea Sibiului.
Deoarece în ierarhia valorilor artei populare, scoarţele şi chilimurile ocupă un loc deosebit nu numai prin originalitatea, rafinamentul coloristic, varietatea de tipuri şi motive decorative, dar şi prin consensul tuturor claselor sociale în aprecierea valorilor şi contribuţia acestora la evoluţia acestui gen de ţesături, la Casa Băniei există şi o expoziţie intitulată 'Scoarţe şi chilimuri olteneşti'. 'Această realitate istorică explică valoarea istorică a scoarţelor şi chilimurilor olteneşti în raport cu alte provincii româneşti, justificând astfel atenţia cu totul deosebită pe care au acordat-o acestui gen de creaţii personalităţi de seamă ale culturii noastre. Ca tip de ţesătură, scoarţa este de veche tradiţie, fiind principala piesă decorativă de interior din zestrea fetelor de ţărani, fiind amintită alături de alte bunuri şi în foile de zestre boiereşti din secolul al XVIII-lea. Confecţionarea şi posesia de scoarţe confereau prestigiu social fetelor cu îndemânare tehnică, transportarea zestrei la locuinţa viitorului ginere, făcându-se în cadrul unui adevărat ceremonial, unde fiecare piesă este prezentată comunităţii. Producţia de scoarţe şi îndeosebi de chilimuri din mediul orăşenesc manifestă o mare libertate de invenţie compoziţională ornamentală şi cromatică, dar nu toate aceste invenţii s-au cristalizat într-un stil, aşa cum s-a întâmplat în mediul ţărănesc, unde motive vechi şi noi, culori, scheme de compoziţie, suporturi materiale, ale concepţiei estetice ţărăneşti sunt reluate în altă ordine şi alte combinaţii, dând naştere seriilor tipologice. Această înnoire s-a realizat prin integrarea selectivă, conform limitelor tehnice, de motive şi scheme de organizare a decorului, dar şi prin crearea de noi motive şi asocierea lor. Alături de vechile motive geometrice întâlnim acum motive vegetale ca: frunze, mărgăritare, glastra cu flori etc.', a mai afirmat directorul Muzeului Olteniei.
Secţia de Etnografie a Casei Băniei are o colecţie de aproape o mie de piese de ţesături de interior şi câteva sute de marame din borangic, iar din acest motiv nu putea să nu organizeze o expoziţie intitulată 'Ţesături olteneşti de interior'. "Ţesăturile de interior din Oltenia exprimă şi ele rafinamentul şi propensiunea către armonios a artei tradiţionale româneşti. Să precizăm că această îndeletnicire aparţinea femeilor. Lâna, bumbacul, inul, cânepa, părul de capră, însemnau tot atâtea materiale moi din care, în lungile seri şi nopţi de iarnă, ţărăncile oltence ţeseau capodopere, cele mai multe dintre ele utilitare: căpătâie, carpete, păretare, cioltare, perdele, macate, velinţe, feţe de pernă, batiste de ginere, preşuri, peşchire, ştergare şi câte şi câte... Împodobeau casa. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea au descoperit borangicul. Şi din firul magic, mai subţire decât cel de păr, s-au apucat să ţeasă cârpe de sărbătoare, marame, ii şi ciupage. Ţesături diafane, misterioase, care trimit, de regulă, la o artă şi la o răbdare orientale... Dacă te uiţi cu atenţie la războiul de ţesut, care se află în sala acestor artefacte, nu pricepi prea repede cum un utilaj atât de simplu, de arhaic, de primitiv până la urmă, a putut să înlesnească crearea unor capodopere, aşa cum apreciam', a mai spus Florin Ridiche.
Secţia de Etnografie organizează expoziţii permanente şi temporare cuprinzând valori documentar-etnografice, de artă tradiţională şi contemporană din patrimoniul propriu sau aparţinând altor instituţii; sesiuni de comunicări, simpozioane, întâlniri cu specialişti în domeniu, lansări de carte, proiecţii de filme etnografice şi alte acţiuni para şi metamuzeale. De asemenea, Secţia de Etnografie oferă publicului informaţii de specialitate, bibliografii asupra modelelor şi valorilor culturii şi artelor tradiţionale, publicaţii de specialitate editate de muzeu cu specific etno-folcloric, printre care Anuarul 'Oltenia', Studii şi comunicări, Etnografie, precum şi alte materiale de popularizare: pliante informative, ghiduri, vederi etc.; obiecte de arta tradiţională contemporană (ceramică, icoane, ţesături, ouă încondeiate, instrumente muzicale etc.) şi obiecte de artă tradiţională, spre vânzare, prin magazinul "La carul cu oale". AGERPRES / (A-AS-autor: Maria Mitrică, editor: Marius Frăţilă)