Iaşi, 6 sep /Agerpres/ - Conceput în spiritul palatelor comunale din Occident, Palatul din centru Iaşilor este cea mai importantă realizare a stilului neogotic de pe teritoriul României. Edificiul este considerat un adevărat 'cântec de lebădă' al arhitecturii romantice din secolul al XIX-lea. Fiind o realizare arhitectonică remarcabilă, edificiul s-a impus ca o adevărată efigie a vechii capitale a Moldovei. Clădirea este considerată de însemnătate naţională, fiind inclusă pe Lista Monumentelor Istorice.
Faima edificiului cunoscut ca 'Palatul Culturii' este favorizată şi de faptul că acesta a fost construit pe un loc privilegiat, care deţine o însemnată zestre simbolică: Palatul a moştenit poziţia fostei Curţi domneşti, locul de unde s-a exercitat puterea supremă, unde s-a făcut istoria Moldovei, vreme de cinci secole. Oraşul era croit astfel încât principalele străzi să poarte paşii trecătorului spre acest punct central. Într-un asemenea loc se cuvenea să fie amplasat un monument arhitectonic de excepţie, cel mai frumos din vechea Capitală.
Reşedinţa de la Iaşi a Domniei este menţionată documentar la 8 octombrie 1434, explică istoricul şi muzeograful Sorin Iftimi, dar a fost construită spre sfârşitul domniei lui Alexandru cel Bun. Ruinele ei au ieşit la iveală în 1907, cu prilejul construirii actualului Palat, dar au putut fi cercetate mai ales cu prilejul campaniilor arheologice din anii 1952 şi 1960-1961. Curtea din Iaşi a făcut parte din sistemul de reşedinţe domneşti locuite ocazional de către voievod şi suita sa. Abia după ce reşedinţa principală a Domniei s-a stabilit 'mai cu temei' la Iaşi, curtea de aici a dobândit mai multă importanţă, acordându-i-se un statut privilegiat.
Curtea domnească din Iaşi, precizează muzeograful şi istoricul Sorin Iftimi, era construită pe un promontoriu care îi asigura vizibilitatea de la distanţă, îi punea în valoare ţinuta majestoasă. Imaginea ei domina intrarea principală în oraş, care se făcea dinspre sud, pe podul de peste Bahlui. O imagine a vechiului turn s-a păstrat pe sigiliul Porţii Domneşti din 1768, precum şi pe sigiliul Palatului Domnesc din 1840. Un ultim fragment din zidul de incintă a supravieţuit până în 1933, ieşind la iveală cu prilejul demolării clădirii ce a adăpostit prima Societate de Economie a oraşului Iaşi. Un subiect misterios a rămas cel privitor la hrubele Curţii domneşti, considerate uneori ca alcătuind o adevărată reţea strategică subterană, iar alteori ca simple amenajări edilitare. În partea de sud-vest a Palatului sunt accesibile încă două asemenea tuneluri paralele, în care se poate coborî prin turnuleţul de strajă.
'Palatul, în sensul clasic, era înţeles ca locuinţă şi loc de exercitare a puterii princiare, un edificiu impozant, unitar, cu pretenţii aulice. În Bucureşti, până la Carol I, nu a existat o clădire de reprezentare, un palat construit cu scopul de a fi reşedinţă a principelui domnitor; în acest scop au fost reamenajate diverse clădiri boiereşti deja existente. La Iaşi, un asemenea palat a fost înălţat la începutul secolului al XIX-lea. În vara anului 1804, Alexandru Moruzi, începe construcţia Palatului domnesc. Ispravnici au fost vistiernicul Săndulache Sturdza, cumnatul domnului, secondat de Toderaşco Balş şi vornicul Iordache Drăghici. Moruzi însuşi supraveghea îndeaproape evoluţia lucrărilor, 'nu ca un domn, de pe tandur' ci gospodăreşte, inspectându-le zilnic. La construirea acestui edificiu s-a folosit cheresteaua cea mai aleasă, adusă din Carpaţi, iar varul a fost adus de peste Prut, de la Orhei. Sfinţirea noului edificiu s-a făcut la 28 august 1806. Domnul nu a mai reuşit să se instaleze oficial în noua reşedinţă întrucât cu o zi înainte, izbucnind războiul dintre ruşi şi turci, a fost nevoit să se retragă la Istanbul, pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de sultan', spune istoricul şi muzeograful Sorin Iftimi.
Daniel Philippidis scria, la 1816, că Palatul domnesc din Iaşi este zidirea 'cea mai însemnată din tot Imperiul turcesc, pentru mărimea, frumuseţea şi bogăţia ei'. Dimitrie Bantiş-Kamenski scria că 'palatul acesta este interesant prin faptul că are tot atâtea ferestre câte zile are anul şi tot atâtea uşi câte săptămâni sunt într-un an'. Aici este originea legendei care susţine că actualul palat al culturii ar avea 365 de camere.
Palatul a fost proiectat de arhitectul vienez Johan Freywald, în stil neoclasic. Acesta este cunoscut şi prin alte realizări din epocă, precum catedrala mitropolitană, în prima sa formulă, palatului Rosetti-Roznovanu, unde astăzi funcţionează Primăria Iaşi şi palatul vistiernicului Sandulache Sturdza de la Ruginoasa, în prima variantă, neoclasică.
Dintre domni, Scarlat Callimachi şi Ioan Sandu Sturdza au locuit mai mulţi ani în acest palat. Odăile domneşti au fost amenajate la etaj, considerat a fi, ca şi în Occident, 'nivelul nobil' al Palatului. În aripa dinspre biserica Sf. Neculai Domnesc se afla apartamentul doamnei şi Sala Haremului, în care se organizau balurile Curţii. Pe acelaşi palier era amplasată şi Postelnicia. Sala Tronului, în care se petreceau ceremoniile Curţii se afla în partea centrală a etajului 'în mijlocul trupului zidirii, în faţa Uliţei Mari'. Pe tavanul acestei săli, numite şi Spătărie, era zugrăvită stema Moldovei, înconjurată de stemele celor 21 de ţinuturi, aşa cum apare şi pe sigiliile domneşti din această epocă. Din această sală, s-a păstrat tronul domnesc folosit de Scarlat Callimachi în a treia domnie moldovenească (1812-1819). Acesta este confecţionat din lemn cu sculpturi aurite şi catifea roşie. Stema heraldică amplasată în partea de sus a spătarului este un element occidental, deşi printre decoraţiunile exterioare sunt prezente şi cele două tuiuri din cozi de cal, însemne ale ierarhiei otomane.
Marele incendiu din 19 iulie 1827, care a distrus o însemnată parte a oraşului, a afectat puternic şi noul palat domnesc. Vreme de 13 ani 'Curtea arsă' a rămas în ruină, Domnia căutându-şi alte reşedinţe. În 1839-1840, Guvernul a propus Adunării Obşteşti ca din venitul exportului de grâne să se refacă vechiul Palat, pentru a adăposti instituţiile statului.
Însărcinaţi cu aceasta au fost vornicii Teodor Balş şi tatăl poetului Vasile Alecsandri. Lucrările au fost încredinţate arhitectului rus Nicolae Sungurov. Acestea au durat din primăvara anului 1841 şi până în toamna anului 1843. Nu se constată modificări însemnate ale înfăţişării clădirii, ea fiind repusă în starea anterioară. După planuri, se poate constata că doar aripa de sud-vest, din spate, a fost extinsă, egalând-o pe cea dinspre sud-est. În iarna ce a urmat, Obşteasca Adunare a putut să îşi desfăşoare lucrările în edificiul renovat. Spătăria şi-a reluat vechea încăpere, în partea centrală a etajului, 'în mijlocul trupului zidirii, în faţa Uliţei Mari'. În luna mai a anului 1844, s-au stabilit în clădire toate instanţele administrative, judecătoreşti şi militare, Casieria şi Arhiva Statului. Palatul avea acum circa 70 de apartamente, dispunea de trei intrări mari şi două scări secundare. Administrarea sa era încredinţată unui ispravnic de curte, care ţinea de Vornicia de aprozi.
Mihail Sturdza locuia în palatul ridicat pe locul caselor părinteşti, unde astăzi funcţionează Facultatea de Teologie. Urmaşul său la tron, domnul Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), a rezidat însă în apartamentele de la etaj ale Palatului renovat. El a reamenajat parcul din spatele Palatului, pe care l-a protejat cu un nou zid de incintă. În Palat a mai locuit, din iulie 1856, caimacamul, locţiitorul de domn, Teodor Balş, care a şi murit aici în februarie 1857. Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii din 1859, nu a locuit în Palatul Ocârmuirii. După 1862, Palatul a găzduit Prefectura Judeţului Iaşi, Tribunalele, Curtea de Apel, Casieria, Arhiva Statului. Mai târziu tot aici au fost instalate Poşta şi Telegraful.
Un alt incendiu care a afectat puternic Palatul Ocârmuirii a fost cel din noaptea de 13-14 ianuarie 1880. Renovarea a durat până în 1883, când Palatul Administrativ a fost redeschis. Clădirea avea acum vreo 60 de camere. Lucrările efectuate cu acest prilej au fost mai ample decât se crede. A fost modificată bolta trăsurilor de la intrarea principală, care va avea de acum trei arce, în loc de două. De asemenea, rezalitul central, cu intrarea, primeşte deasupra un acoperiş înalt, învelit cu tablă.
În 1883 a fost instalată în faţa clădirii proaspăt renovate statuia lui Ştefan cel Mare. Monumentul urma să suplinească lipsa vestigiilor, să dea iluzia că locul respiră încă istorie.
'Ideea înălţării unei statui care să reprezinte pe marele voievod a apărut octombrie 1856, când în capitala Moldovei se agitau spiritele pentru Unirea cu Ţara Românească. Voind să împiedice un asemenea act, caimacamul Teodor Balş, şeful guvernării provizorii de la Iaşi, a lansat această iniţiativă, făcând din Ştefan Vodă simbolul unei vieţi de stat independente. Era necesar ca monumentul să fie ridicat prin subscripţie publică, astfel încât donatorii să poată fi asimilaţi cu sprijinitorii cauzei anti-unioniste. Această abilă tentativă de manipulare a cetăţenilor a fost zădărnicită de moartea subită a caimacamului, la 17 februarie 1857. Este surprinzător că încă de pe atunci, cu trei decenii înainte de concretizarea ideii, se cunoştea în detaliu cum va arăta statuia şi unde va fi amplasată. Se ştia că va fi înălţat în Piaţa Palatului un monument din bronz, împodobit cu basoreliefuri 'înfăţişătoare a faptelor' marelui voievod, care urma să fie executat în străinătate de către un artist renumit. În acest scop Gheorghe Asachi făcuse 'desenul cuviincios' şi descrierea istorică. Este consemnat şi faptul că înălţimea statuii, cu cal şi călăreţ, plasată pe un piedestal de granit roşu, urma să aibă o înălţime de 16 palme domneşti, de aproximativ patru metri). Proiectul, aprobat de caimacam, a fost trimis 'unor mari artişti recunoscuţi din mai multe ţări'. La concurs s-au înscris artişti din Roma, München şi Berlin. După decesul subit al lui Teodor Balş, proiectul a căzut însă în desuetudine, mai ales că, în 1859 s-a realizat Unirea celor două principate', mai spune istoricul şi muzeograful Sorin Iftimi.
Ideea a fost reluată abia după 1871, în contextul discuţiilor despre 'celebrarea solemnă a naţiunii române la mormântul lui Ştefan cel Mare de la mănăstirea Putna', aflată în teritoriul ocupat de austrieci după 1715. Statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare, din bronz, a fost realizată la Paris, de sculptorul Emmanuel Fremiet, în 1881, iar monumentul a fost inaugurat la 1883. Amplasarea sa nu este întâmplătoare. A fost ales locul în care fuseseră cândva curţile domneşti, care au cunoscut o însemnată fază de construcţie şi în domnia lui Ştefan cel Mare. În faţa statuii se află biserica Sf. Nicolae-Domnesc, înălţată de Ştefan vodă la 1492, în care au fost încoronaţi domnii Moldovei vreme de trei secole. Cu ocazia dezvelirii statuii, Uliţa Mare, care îşi are capătul în apropierea monumentului, principala arteră a Iaşilor, a primit denumirea de strada 'Ştefan cel Mare'.
'Se pretinde, fără suport real, că Fremiet ar fi lucrat, în paralel, şi o altă statuie ecvestră reprezentând pe un rege al Poloniei, Cazimir IV, şi că cele două statui ar fi fost inversate, din greşeală, la expediere. Contestaţia se prevalează de argumentul că Ştefan Vodă nu purta barbă. În secolul XIX însă, în conştiinţa publică se impusese, datorită gravurilor multiplicate de Gheorghe Asachi, imaginea unui Ştefan Vodă cu o barbă mult mai impunătoare decât cea a statuii lui Frémiet. În realitate, la data comandării statuii, nu se ştia prea bine cum arăta Ştefan cel Mare. Majoritatea bisericilor unde se păstrau portretele sale votive se aflau peste graniţă, în Bucovina austriacă. Abia în 1881 episcopul Melchisedec a descoperit Tetraevangheliarul de la Humor, cu un portret al voievodului a cărui autenticitate şi acurateţe erau incontestabile şi care a pus capăt aprinselor dezbateri purtate la Academie, pe această temă. Deşi Vasile Alecsandri a insistat pentru respectarea adevărului istoric, era prea târziu şi mai ales prea costisitor pentru a modifica faţa sculpturii, astfel încât s-a renunţat la această idee. Cea mai simplă dovadă că statuia reprezintă pe Ştefan cel Mare este stema Moldovei, capul de bour, amplasată pe pieptul calului', mai povesteşte Sorin Iftimi.
Statuia lui Ştefan cel Mare a servit şi cultului monarhic al regelui Carol I. Domniile îndelungate şi pline de înfăptuiri ale celor doi au fost adesea puse în paralel de discursul propagandistic al epocii. Regele a şi restaurat ctitoria gloriosului voievod, aflată în faţa statuii, devenind, astfel, ctitor al acestui lăcaş cu o mare încărcătură simbolică. Nu trebuie uitat faptul că 1881, România era înălţată la rangul de Regat, iar Carol I devenea rege, prin ceremonia în care i-a fost acordată coroana de oţel, cea turnată din metalul unui tun capturat la Plevna, în Războiul de Independenţă (1877-1878). La rândul său, regele dăruia oraşului Iaşi, cu prilejul inaugurării statuii lui Ştefan vodă (1883), cele două tunuri Krupp ce străjuiesc monumentul, 'udate cu sângele sacru al tinerei armate române', capturate de la turci, în acelaşi război.
Alegerea lui Emanuel Fremiet, al 1879, nu este întâmplătoare. Acesta era sculptorul cel mai renumit în epocă pentru realizarea statuilor ecvestre. Era maestrul unanim recunoscut în redarea proporţiilor armonioase ale calului, fapt dovedit de statuile ecvestre ale lui Napoleon, pentru oraşul Grenoble şi statuii Ioanei D'Arc din Paris amplasată lângă Louvre, în Place des Pyramides. Alegerea celui mai bun artist era un gest politic şi un act de cultură, afirmând dimensiunea europeana a Statului român, ce se va declara regat în 1881, pe vremea când Fremiet încă lucra la monument. Calul de la Iaşi seamănă foarte mult cu cel al operei anterioare, dedicate lui Napoleon.
În februarie 1906 avut loc la sediul Prefecturii Judeţului Iaşi licitaţia publică pentru darea în antrepriză a lucrărilor de restaurare a Palatului Administrativ. O asemenea licitaţie a avut loc şi la 28 iunie 1906, în Bucureşti, la Ministerul de Justiţie. Demolarea vechiului palat a început în 1906, fără a avea un plan definitiv al noii construcţii şi fără un deviz complet asupra lucrărilor. Noul proiect, conceput de arhitectul I.D. Berindei, a fost aprobat de Consiliul Tehnic Superior la sfârşitul lunii octombrie 1907. Lucrările de construcţie s-au deschis la 1907, în timpul guvernării lui D.A. Sturdza, ministru de justiţie fiind Toma Stelian. Execuţia a fost încredinţată, prin licitaţie, antreprizei de construcţii Schultze. S-a început refacerea 'păstrându-se din vechiul Palat numai principalele temelii şi o parte din zidurile etajului'..
În primul război mondial clădirea, încă nefinisată, a fost ocupată de trupele ruseşti, aliate. Arhitectul afirma că 'planurile de detaliu şi o parte din depozitele de parchete le-au servit drept combustibil pentru samovarele ce instalaseră'. După plecarea trupelor ruseşti clădirea a găzduit Corpul IV al Armatei Române, Serviciul Geografic, Automobilele Regina Maria, Aviaţia, Telegraful fără fir şi, în final, spitalele militare care s-au succedat, până la sfârşitul războiului. Abia în 1921 s-au putut relua lucrările, graţie ministrului George G. Mârzescu, fostul primar al Iaşilor.
'Arhitectul I.D. Berindei a ales neogoticul pentru avantajul acestui stil de a oferi întâietate deschiderilor generoase în defavoarea zidăriei, care predomina la palatul neoclasic aflat anterior pe acelaşi loc. Potrivit mărturisirilor sale, a dorit să creeze o clădire luminoasă, pe o structură uşoară şi elastică. Stilul neogotic a fost preferat şi pentru că oferea sugestia de spaţiu sacru, de catedrală, efect urmărit cu deosebire de arhitect. Concepţia generală şi funcţionalitatea edificiului sunt marcate de destinaţia pe care a avut-o iniţial, aceea de Palat de Justiţie. În epocă, s-a vehiculat ideea că stilul neogotic al clădirii ar fi străin de spiritul arhitecturii Iaşilor, oraş care a urmat mai ales linia neoclasică. Astfel, faima clădirii s-ar datora faptului că ea este o apariţie exotică, singulară, străină de tradiţiile urbei. La data construirii palatului existau însă în Iaşi cel puţin două monumentale clădiri în stil neogotic: Cazarma din Copou şi Palatul Gării. Goticul face parte din tradiţia locului şi prin faptul că a dat numeroase elemente componente ale stilului moldovenesc în care au fost înălţate cele mai vechi biserici ieşene, precum Sf. Nicolae Domnesc, biserica lui Ştefan cel Mare, aflată în faţa Palatul, intră în dialog cu acesta. S-a vorbit şi de 'ciudatul stil gotic' ce a bântuit arhitectura civilă moldovenească pe la 1870', precizează istoricul muzeograf Sorin Iftimi.
Dimensiunile impozante ale edificiului au alimentat tradiţia potrivit căreia Palatul ar avea 365 de camere, număr echivalent cu cel al zilelor dintr-un an. De fapt, pe planul clădirii actuale, se pot număra doar 268 de camere. Palatul a beneficiat de dotări tehnice deosebite la data inaugurării, îmbinând aspectul de edificiu străvechi şi confortul ultimelor cuceriri în domeniu: iluminat electric, termostate, termometre de la distanţă, sistem de curăţenie prin vin, apel electric pentru avocaţi. Centrala electrică proprie se afla la subsol. A fost prevăzut un rezervor de 500 metri cubi de apă, care urma să fie ridicată la etaje cu ajutorul hidrofoarelor, deoarece presiunea din reţeaua oraşului era insuficientă. Ţinând seama de desele incendii prin care a trecut vechea curte domnească, lemnăria acoperişului a fost ignifugată cu noul produs 'Orniton'. Acoperişul original era din 'eternită', un fel de ardezie.
Despre stucaturile interioare se ştia că acestea sunt opera sculptorului Emil Wilhelm August Becker. Acesta a folosit pentru prima dată invenţia lui Henri Coandă, care a obţinut din fierberea ipsosului în ulei un material nou, numit bois-ciment, de duritatea lemnului şi înfăţişarea stejarului. Inginerul ieşean Alexandru Dimitriu (1871-1955) a realizat frumoasele lucrări de feronerie. Oştenii în armură medievală de pe acoperiş, care au circa patru metri înălţime, sunt tot opera sa.
Mobilierul Palatului de Justiţie, în stil neogotic, a fost proiectat şi realizat în atelierele lui Albert Goumain din Paris (54, Rue Charonne). O fină lucrătură este filigranul ferestrelor holului central de la etaj. După 1950 s-au adăugat cele două mari vitralii colorate, care înfăţişează 'încoronarea lui Ştefan cel Mare' şi 'întâmpinarea ţarului Petru cel Mare de către Dimitrie Cantemir, la Iaşi', ultima temă fiind una filosovietică, specifică acelor ani.
Carillonul produs la Hamburg, în Germania, de firma J.F. Weule, Bocknem, a fost instalat de casa inginerului Horia Pascalovici din Bucureşti. Motorul pentru luminarea cu electricitate a întregului Palat şi a grădinii din faşa lui a fost adus în septembrie 1925, urmând instalarea lui în sala maşinilor de la subsolul clădirii. Tot atunci a fost adus şi motorul care urma să pună în mişcare faimosul ceasornic care se afla deja instalat în turnul central al Palatului. Ambele au fost aduse din Franţa. Ceasul avea să fie furnizat de casa Pascalovici din Bucureşti. 'Ceasornicul va marca orele, intonând diverse melodii naţionale'. Mecanismul orologiului se află la etajul al treilea din turnul central al Palatului. Este un ceas cu trei cadrane, fiecare cu diametrul de 3, 24 metri. Cadranele erau iniţial împodobit cu vitralii, reprezentând cele 12 zodii. Orologiul acţiona sincron cu el 25 de ceasuri electrice, care erau amplasate în diferite săli de şedinţă ale Palatului de Justiţie.
'Carillonul este un sistem de clopote acordate, de dimensiuni diferite, care dau seria notelor muzicale dintr-o gamă completă. Ele sunt acţionate de mecanismul ceasului printr-un tambur cu ştifturi care acţionează nişte ciocănele metalice. În Europa, ceasurile cu carillon sunt răspândite începând cu secolul XV, în timpul Renaşterii. Asemenea mecanisme au continuat să fie construite până în secolul XIX. În secolul XX, construirea de carilloane, ca cel de la Iaşi reprezintă o raritate, ele ilustrând un gust arhaizant. Carillonul palatului funcţionează la etajul IV al clădirii. La fiecare oră fixă, carillonul intonează Hora Unirii. Cadranele orologiului este flancat de câte o frescă reprezentând doi plăieşi', mai explică Sorin Iftimi.
Inaugurarea Palatului de Justiţie a avut loc la 11 octombrie 1925, în prezenţa lui Carol I, care era însoţit de familia regală. Exemplarul original al actului de inaugurare, frumos ornamentat, purtând semnăturile membrilor familiei regale şi ale oficialităţilor prezente, a fost predat lui Sever Zotta directorul Arhivelor Statului din Iaşi, pentru a fi păstrat în colecţiile acestei instituţii.
În ceea ce priveşte heraldica, bolta de intrare în Palat este străjuită, pe trei părţi, de către o acvilă cu aripile desfăcute, ieşind din câte o coroană vegetală. Reprezentarea este specifică acvilei romane, aşa cum apărea ea pe stindardele, vexillum, legiunilor antice. Coroana de lauri simboliza gloria militară, acvila 'în triumf'.
'Prezenţa acvilei aminteşte de tradiţia fundării oraşului Iaşi de către o asemenea legiune romană: Legio Iassiensis. Ne aflăm în plină mitologie istorică privitoare întemeierea oraşului Iaşi după modelul Romei. Potrivit cunoştinţelor istorice din a doua jumătate a secolului XIX, castrul amintitei legiuni s-ar fi aflat chiar pe locul actualului Palat, pe temeliile sale zidindu-se, la începutul veacului XV, Curtea Domnească', precizează Sorin Iftimi.
Deasupra intrării, pe la jumătatea turnului, se află o stemă a Moldovei sculptată în piatră. Este vorba despre un scut rotund încărcat cu un cap de bour, care are între coarnele scurte o stea cu cinci colţuri. Capul este încadrat de două ramuri de măslin, pe lângă care coboară două panglici ondulate. 'Scutul' este flancat de două steaguri cu flamură pătrată. Sub scut sunt înfăţişate un sceptru şi o spadă încrucişate, însemnele puterii domneşti, însoţite de diverse trofee militare.
Stema Principatelor Unite care este figurată în mozaicul holului de onoare, este datată 1859, cu trimitere directă la momentul înfăptuirii primei Uniri, care pentru Iaşi a însemnat un sacrificiu: pierderea statutului de capitală.
Stema României Mari, aşa cum se prezintă, nu putea exista înainte de anul 1921, când a fost finalizată şi publicată în 'Monitorul Oficial'. Stema, în varianta mijlocie (folosită de instituţiile statului), este expresia grafică a realizării Marii Uniri din 1918. Sunt reprezentate noile provincii, unite cu ţara. Ecusonul din centrul stemei, în tablă de şah (argint şi negru), este, după cum se ştie, stema casei de Hohenzollern.
Intrarea în Sala Voievozilor, remarcabilă operă de feronerie şi sticlă, era încadrată, iniţial, de două mari portrete ale reginei Maria şi regelui Ferdinand, pictate de Gh. Popovici, în 1925. Astăzi acestea fac parte din colecţiile Muzeului de Istorie de la parterul Palatului. Numele sălii provine de la galeria de medalioane cu portretele domnilor Moldovei, de la întemeierea statului până la prinţul Carol II). Aceste picturi în ulei au fost realizate după 1930.
Într-un capăt al sălii, atrage atenţia un şemineu de marmură albă decorat cu un basorelief. Acesta reprezintă un 'Arbore istoric', cu portretele celor mai însemnaţi domni ai Moldovei, în vârful căruia tronează portretul regelui Ferdinand. Un asemenea Arbore istorico-genealogic al României, lucrat cu multă migală, a fost publicat la 1890, de către Ion C. Gârleanu.
Sala Voievozilor este boltită în arc frânt, după modelul gotic. Tavanul este de azur, semănat cu stele aurii. Această decoraţiune aminteşte de Camera Înstelată, faimoasa Starry Room, cea mai înaltă instanţă a Justiţiei în vechea Anglie, patria de origine a reginei Maria.
În spaţiul central al sălii, corespunzător turnului cu ceas, dacă ridicăm privirea, descoperim o frescă zugrăvită în stil medieval, încadrată în nişte arcaturi gotice. Compoziţia cuprinde trei personificări feminine ale Justiţiei. Vestimentaţia medievală corespunde perioadei de afirmare a stilului gotic (secolele XI-XIV). În centrul imaginii, aşezată pe un tron de aceeaşi factură gotică, se află un personaj feminin ţinând în mâna dreaptă balanţa şi în mâna stângă crucea. În dreapta este aşezată o altă doamnă care scrie cu pana pe un pergament, iar în stânga tabloului este al treilea personaj feminin, sprijinit într-o spadă. Cele trei întruchipări ale Justiţiei erau evocate, probabil, de autorul ce iscălea, cu pseudonim 'Josephus Flavius', când îşi imagina cum noaptea 'de pe fresca lui Pallady se dezlipeşte careul de dame: Legea, Dreptatea, Adevărul şi Indulgenţa', pentru a încinge un dans fantomatic pe culoarele Palatului de Justiţie.
Denumirea de Palat al Culturii datează din 1955, când edificiul a încetat să mai fie folosit de Justiţia ieşeană, fiind destinat să adăpostească diverse instituţii culturale: Direcţia pentru Cultură, Oficiu Patrimoniu, edituri, reviste culturale, muzee. Astăzi clădirea adăposteşte doar două mari instituţii: Complexul Muzeal Naţional 'Moldova' şi Biblioteca Judeţeană 'Gheorghe Asachi'. AGERPRES / (A - AS, autor: Daniela Malache, editor: Marius Frăţilă)