Bucureşti, 16 ian /Agerpres/ - Actoria nu se învaţă, este un dar dumnezeiesc, a declarat actorul Radu Gheorghe, care împlineşte joi 63 de ani.
Într-un interviu acordat AGERPRES, el spune că teatrul este arta care îi conferă actorului cea mai mare satisfacţie.
''Teatrul este fără discuţie arta care îi conferă actorului cea mai mare satisfacţie, pentru că ai contactul cu publicul direct, răspunsul este direct. Dacă ai reuşit să convingi, ai aplauze, râsete, şi se transmite acel ceva ca şi în dragoste. E ca şi când m-ai întreba cum îmi place să mă întâlnesc cu o domnişoară drăguţă pe care se presupune că o iubesc, direct sau prin intermediul internetului'', a arătat Radu Gheorghe.
Acesta vorbeşte în interviu despre greutăţile vieţii de artist în România, dar şi despre perioada petrecută în Statele Unite.

AGERPRES: Astăzi este ziua dvs. Cum sărbătoriţi?
Radu Gheorghe: În principiu nu fac mare tam-tam de ziua mea, deoarece fiind actor am această îndatorire deontologică de a-mi urmări programul în meserie. De cele mai multe ori se nimereşte să fie un spectacol în care joc, dacă nu al doilea motiv să nu sărbătoresc în ziua aceea este urmărirea unui week-end în care putem să ne adunăm familia, iar colegii de obicei mă sărbătoresc după un spectacol în care ne adunăm, eu declar că a fost sau va fi, şi îi invit la o cârciumă agreabilă unde să stăm la un pahar. Ei dacă se simt să-mi aducă un tort, este bine, dacă nu, important este să ne simţim bine.

AGERPRES: Atunci când vorbiţi despre spectacolele dumneavoastră spuneţi că sunt o formă de terapie prin râs. De unde vă luaţi inspiraţia pentru aceste spectacole, pentru a face publicul să râdă?
Radu Gheorghe: Ca să fiu scurt, plecând de la o definiţie pe care eu o atribui meseriei de actor şi anume aceea că nu este o meserie care se învaţă, este un dar dumnezeiesc, pentru că este vorba de un talent, îl ai sau nu-l ai. Dacă îl ai, atunci este un dat, o misiune, pe care Dumnezeu ţi-a încredinţat-o ca tu să aduci alinare oamenilor şi înţelegere asupra multor aspecte care de multe ori trec neobservate în viaţa de zi cu zi.

AGERPRES: Aţi fost un deschizător de drumuri în teatrul românesc pe partea de improvizaţie şi interacţiune cu publicul. Dumneavoastră vă consideraţi un promotor al stand-up comedy în România?
Radu Gheorghe: Două întrebări în una. Să fim serioşi, am preluat mult de la colegii mei mai mari, şi de la actorii români şi de la cei americani, doar nu s-a născut teatrul şi arta improvizaţiei odată cu mine. Am preluat mult, am învăţat mult şi rămâne caietul deschis, cu ghilimelele de rigoare, încă mă consider un elev silitor, sunt deschis să învăţ lucruri noi şi, slavă Domnului, am ce, atât de la colegii mai mari sau cei care practică genul de spectacole deschise improvizaţiei, cât şi de la cei mai mici care vin cu mintea odihnită, cum se spune. În ceea ce priveşte stand-up comedy de asemenea nu mă pot situa primul pentru că nu ştiu cine a mai fost înainte mea. România este o ţară mare totuşi şi sunt sigur că şi în alte centre culturale cum ar fi Sibiu, Timişoara, Cluj, Iaşi, oamenii, după Revoluţie, au avut posibilitatea să se informeze şi au aflat de acest gen, a fost şi serialul Seinfeld, şi este foarte posibil ca şi în alte locuri din ţară să fi fost oameni care să slujească această artă nouă la noi. Eu am improvizat în spectacolele pe care le aveam înainte de Revoluţie, acolo unde am avut permisiunea regizorului şi acolo unde era posibil. În spectacolele de varietăţi de asemeni îmi permiteam acest lucru când era vorba de numere personale şi interactivitatea cu publicul aducea beneficii atât actorului, cât şi publicului şi spectacolului. Nu ştiam că se cheamă stand-up comedy şi, vorba lui Moliere: Aaa, asta-i literatură? Deci eu vorbesc literatură şi habar n-am? Nu mă pot situa într-o poziţie de primul sau al doilea, dar este cert că de la revenirea mea din Statele Unite în România, prin 1997, am susţinut stand-up comedy ca formă de exprimare artistică a unui improvizator pe scenă de unul singur şi am practicat-o.

AGERPRES: Fiindcă aţi adus aminte de perioada petrecută în Statele Unite, cum a fost această experienţă?
Radu Gheorghe: În 1991 am avut şansa să plec într-un turneu de câteva zile pe coasta de est a Statelor Unite şi Canada cu o echipă de artişti foarte buni, printre aceştia numărându-se Tamara Buciuceanu-Botez, Mircea Drăgan, Mădălina Manole, Vasile Şeicaru, Cristian Alivej - chitarist de muzică clasică. Era echipă făcută în aşa fel încât să satisfacă toate gusturile de show, de umor, muzică folk, rock, uşoară şi spectacolul a avut succes. Au fost oraşele New York, Chicago, Cleveland, Detroit şi cele două cele mai vizitate de artişti, Montreal şi Toronto. După ce am terminat turneul, pentru că aveam o viză de şase luni, am ales să mai rămân să văd şi eu America pentru că ştiţi că pe parcursul unui turneu - zi de zi - drum, spectacol, relaxare cât de cât, mese, nu ai timp să vezi nimic, decât să vizitezi eventual un McDonald, un magazin de blugi şi cu asta s-a terminat, aşa că nu poţi să spui că ai fost în America şi Canada şi că ai văzut ceva. Datorită unor prieteni redescoperiţi în Statele Unite am avut şansa să rămân ca vizitator, la început, în Chicago, să văd şi respectiva persoană a avut amabilitatea să-mi arate cam cum este America. În timpul acestei şederi, cei de pe coasta de vest, din Los Angeles, au aflat, mai precis Corina Chiriac era la Los Angeles, a aflat că sunt acolo şi mi-a propus să fac un spectacol cu ea pentru diaspora românească din Los Angeles. Am acceptat fiindcă nu aveam nimic de pierdut, mi-a plătit avionul şi iată-mă în Los Angeles şi am făcut spectacolul.
Chestia este că, cu această nouă colaborare, am început să prind curaj că pot să supravieţuiesc în Statele Unite prin propriile forţe, adică cu banii pe care-i strânsesem de pe urma turneului, ceea ce s-a şi întâmplat. Am zis că este o şansă unică să cunosc mai mult din lumea liberă drept care m-am înscris la o şcoală publică de învăţat limba engleză, pentru că eu nu ştiam, în şcoală, aici, am făcut, conform generaţiei mele, rusa şi franceza, limbile admise în vremea aceea, şi un an de germană. Engleza am învăţat-o pe băncile şcolii având colegi indieni, mexicani, toate naţiunile care veneau pe nepusă masă. Oricum eu eram legal, încă. În timpul ăsta am început să studiez variante de a rămâne legal după aceste şase luni în Statele Unite. Am găsit formula cea mai uşoară, de care puţini ştiau la vremea aia, se cheamă "prospecţie în domeniul tău", adică, ca artist, puteam să rămân să prospectez piaţa americană, adică să capăt green card, cu condiţia să demonstrez că în ţara mea sunt un artist cât de cât cunoscut. Asta s-a putut şi atunci avocatul care a susţinut cauza mea a avut o sarcină uşoară. Şi iată-mă cu green card, în Statele Unite, încă la şcoală. Imediat după şcoală mi-am echivalat diploma de actor pe care o aveam în ţară. Asta nu însemna foarte mult, dar totuşi destul cât să pot să aplic pentru un curs de învăţător la o şcoală publică americană. Am avut norocul ca în perioada aceea să se înfiinţeze un program de ajutorare a tuturor străinilor care vin în Statele Unite şi nu cunosc limba şi inclusiv românii erau în această categorie şi acest program, care se numea "transition by lingua", angaja un profesor care preda progresiv din limba maternă în limba engleză. Asta a fost extraordinar pentru mine, pentru că în timp ce-i învăţam pe ei limba engleză, aprofundam şi eu limba. Am profesat trei ani, primul an ca voluntar, în care nu am luat niciun ban. Acest voluntariat mi-a asigurat postul în anul următor, deci am tras preşul de sub picioarele unui american. Salariul era mic, dar să ai o bază stabilă este important în orice ţară şi cu atât mai mult într-o ţară în care încerci să te descurci. Din actorie încă nu puteam să supravieţuiesc financiar, nu pentru că nu aş fi avut şansa, dar e un drum, stai la coadă. Încerci, ceea ce am făcut şi eu, trebuie să-ţi găseşti un impresar, un agent, să intri în Uniunea Actorilor Americani, ca şi aici şi acolo ţi se cere experienţă, americană nu românească sau străină, deci eram la coadă şi până atunci salariul mergea, îmi făceam datoria de învăţător şi uite aşa au trecut aceşti ani. Trei ani am stat în Chicago şi alţi trei în Los Angeles, unde m-am apropiat de Hollywood la insistenţele unui român care nu mă cunoştea personal. El mă văzuse într-un film, i-am plăcut, a aflat că sunt în Chicago şi pur şi simplu m-a sunat: "Ce dracu faci acolo? Aici este bătaia!" Eu i-am zis că nu am unde să stau şi el mi-a spus să vin că stau la el. Era o familie care m-a "adoptat" în Los Angeles. Sunt multe de povestit, amintiri plăcute acum, dar sigur au fost şi unele destul de stresante, lucrul cu copiii este unul dintre acestea. De când am lucrat ca învăţător văd cu alţi ochi meseria de profesor pentru că este o meserie de sacrificiu pentru oricine.

AGERPRES: V-aţi creat un stil Radu Gheorghe pe care publicul l-a îndrăgit şi de fiecare dată când apăreţi pe scenă îl aşteaptă. Aţi mai accepta să lucraţi cu un alt regizor sau vă doriţi un rol anume?
Radu Gheorghe: Sunt câteva lucruri care intră, tehnic vorbind, în fişa postului. Aşteptăm să fim curtaţi pentru un rol. Se presupune că regizorul care îţi propune un rol te ştie şi te vede în acel rol, chiar dacă ţie ţi se pare absurd sau nepotrivit, întâi trebuie să asculţi care este varianta în care te-a văzut, bineînţeles să citeşti rolul şi vezi undeva trebuie să existe un sâmbure de adevăr în viziunea celui care ţi-a propus acest lucru. Dacă e departe de viziunea ta asupra ta însuţi poate să fie - nu-mi place cuvântul ăsta care o să-l spun acum pentru că e foarte des folosit, dar nu găsesc altul - o provocare. Toată lumea foloseşte "e o provocare", dar totuşi acesta e cuvântul care defineşte când ceva nu ţi se potriveşte mănuşă, în opinia ta. E o încercare din care poţi să ieşi în câştig, încă o latură a ta poate fi nedezvăluită până atunci nici de regizori şi nici încercată de tine.

AGERPRES: Aveţi o pasiune cunoscută pentru instrumentele muzicale care ajung, în unele spectacole - Contrabasul, Interpretul - parteneri de scenă? De unde vine această pasiune şi cum s-a dezvoltat?
Radu Gheorghe: Din clasa I am făcut şcoala de muzică. Cu vioara am mers până în clasa a XII-a şi eram pregătit să dau la Conservator, la vioară. Din păcate sau din fericire pentru publicul spectator, am fost inoculat în timpul liceului cu microbul teatrului şi la un calcul destul de pragmatic pe care l-am făcut la finele liceului am hotărât să dau la teatru chiar dacă era cu titlul de încercare pentru că simţeam că am în mine acest zbucium tânăr şi neliniştit de actor. S-a dovedit că am avut dreptate. Cel puţin eu mă simt foarte confortabil în meseria de actor, îmi asum toate lucrurile grele pe care această meserie le comportă, practicarea acestei meserii, şi mă bucur de beneficii. Cred că sunt mai potrivit a fi actor decât doar simplu muzician chiar dacă aş fi fost, să zicem, un solist. Aveam 10 la vioară şi la teorie muzicală, dar o flacără din mine s-ar fi resorbit, aceea de actor. Poate ieşeam, cine ştie, Grappelli (n.r. - Stéphane Grappelli - violonist de jazz francez) care improvizează, poate mergeam spre jazz. Era posibil să iasă şi asta, oricum important este că acum mă simt confortabil şi pot să dau ce-i mai bun din mine, mai ales că în teatru poţi să cânţi la orice instrument pe care-l cunoşti.

AGERPRES: Aţi avut roluri atât în teatru, cât şi în filme. Dacă ar fi să alegeţi ce v-ar plăcea mai mult să faceţi - film sau teatru?
Radu Gheorghe: Teatrul este fără discuţie arta care îi conferă actorului cea mai mare satisfacţie, pentru că ai contactul cu publicul direct, răspunsul este direct. Dacă ai reuşit să convingi, ai aplauze, râsete, şi se transmite acel ceva ca şi în dragoste. E ca şi când m-ai întreba cum îmi place să mă întâlnesc cu o domnişoară drăguţă pe care se presupune că o iubesc, direct sau prin intermediul internetului. Internetul este ok, dar ne vedem la un moment dat? Nu, doar prin internet. Deci, ăsta este răspunsul: filmul are marele avantaj şi niciun actor conştient de mesajul, de arta lui şi misiunea lui nu poate să ignore că rămâne. Teatrul este volatil, îl joci astăzi, mâine, oricât de bun ar fi spectacolul, spectatorii te vor uita. Vin alte spectacole, şi altele, ceea ce ai avut de transmis ai transmis direct, te-ai bucurat, tu ai bucurat şi spectatorii, dar zboară, pe când filmul rămâne şi este amprenta ta în viitor.

AGERPRES: Care este rolul de care vă aduceţi aminte cu cea mai mare plăcere, care v-a plăcut cel mai mult?
Radu Gheorghe: Eu nu pot să răspund la această întrebare. Este evident că atunci când îţi iubeşti meseria fiecare rol îşi are primul loc în sufletul tău atunci când este proaspăt. După aceea trece pe locul doi pentru că vine un alt rol, la fel de bun. Nu există un rol despre care să pot să spun acum "ăla a fost pentru mine cel mai plăcut". Toate au fost! Exact acelaşi loc l-au ocupat şi, chiar dacă au fost roluri mari sau mici, ca întindere spun, a fost aceeaşi intensitate şi acelaşi consum ca actor şi om ca să ajung la performanţa de a convinge publicul că eu nu mai sunt Radu Gheorghe, sunt acel personaj.

AGERPRES: Întotdeauna la repetiţii există diferite "accidente", mai plăcute sau mai neplăcute. V-a rămas în memorie vreun astfel de "accident"?
Radu Gheorghe: Sunt fără discuţie accidente şi "accidente". Unele sunt accidente pentru că se întâmplă împotriva voinţei actorilor, dar sunt unele "accidente" provocate de actori, aşa-zisele gaguri construite uneori ca distracţie între actori. Această a doua variantă se întâmplă atunci când un spectacol durează de mult, este un spectacol care a avut şi are priză la public şi se ajunge la a o 100-a reprezentaţie sau chiar mai mult, şi normal că actorii instinctual simt nevoia, ca să nu se plafoneze şi să nu fie acea rutină, să împrospăteze spectacolul cu lucruri noi. Îmi aduc aminte că în "Romulus cel mare" (n.r. - de Friedrich Dürrenmatt), ca să vedeţi până la ce nivel se poate ajunge, nu este o glumă pe care noi actorii mai mici, să zicem, sau cei care sunt la început de carieră şi-o fac unii altora, ci până la cel mai înalt nivel. În "Romulus cel mare", rolul principal era jucat de Radu Beligan, care era şi directorul Teatrului Naţional. În jurul lui erau actori mari, renumiţi atunci ca şi acum, Gheorghe Dinică (Dumnezeu să-l odihnească!), Marin Moraru, Mişu Fotino, Dumnezeu să-l odihnească!, o lacrimă pentru dispariţia lui proaspătă, şi mulţi alţii, printre care şi eu şi colegul Mălaimare. Într-o scenă importantă din piesă, când conspiratorii veneau în nişte mantii negre cu glugă să-l asasineze pe Romulus cel mare, într-o lumină obscură, înainte de a-l asasina, toţi cei care veniseră să înfăptuiască acest lucru îşi ridicau glugile şi le puneau pe cap. Poanta sau gagul la una din reprezentaţii era că, fără să ştie, fiecăruia i se pusese în glugă o mână de boabe de porumb. Când şi-au ridicat glugile s-a auzit deodată porumbul căzând. Bineînţeles că Romulus, implicit maestrul Radu Beligan, nu putea să treacă peste acest incident şi spunea: "Aaaa, mulţumesc că ai adus porumb găinilor mele". El era crescător de găini, făcea asta din pasiune. Se trecea cu glumă, publicul credea că aşa este piesa. Spectacolul era o comedie, nu era o dramă. Asta menţinea spiritul treaz fiindcă nimeni nu ştia ce se mai putea întâmpla. Toţi stăteau pregătiţi pentru orice.

AGERPRES: Există în prezent foarte multe şcoli de pe băncile cărora ies artişti şi regizori. Ce şanse credeţi că au ei, în prezent, în condiţiile în care teatrele sunt cam închise, nu prea mai angajează?
Radu Gheorghe: Nu sunt cam închise, sunt închise. Este evident că lumea se schimbă, cum în permanenţă s-a schimbat. (...) Odată cu generaţiile tinere, vom învăţa şi noi, cei mai maturi, să trăim ca ei, nu invers. Pentru că eu nu pot să-i spun unui tânăr şi nu mi-ar place să-i spun "Păi, pe vremea mea...". Ştim foarte bine cum a fost pe vremea mea, trebuie să ne adaptăm. (...) Nu poţi să faci o societate nouă cu oameni vechi, care au fost îndoctrinaţi, mulţi chiar au crezut în vechiul sistem. (...) În situaţia asta, actorul, care este în opinia mea oglinda societăţii, teatrul implicit şi actori sunt oglinda societăţii nu pot fi altfel decât însăşi societatea. Trecem prin această transformare şi e dureros din mai multe puncte de vedere, nu numai că teatrele şi-au închis, să zicem parţial, porţile din lipsă de fonduri, directorii sunt obligaţi să nu mai angajeze tineri, şi nu numai tineri. Ce crezi că dacă Marin Moraru ar vrea să se angajeze la un teatru l-ar primi, dar n-ar avea post. Ar fi tot acolo, dar numai cu o dispensă dată de Parlament sau mai ştiu eu ce. E foarte greu pentru toată lumea. Pe de altă parte, de pe băncile şcolilor se nasc din trei în trei ani, deci cu un an mai puţin decât se făcea înainte, sute dacă nu mii, da, prezumtivi actori, potenţiali actori. Şi ei unde să se ducă. E o problemă pe care numai timpul o va rezolva. Cei mai mulţi vor renunţa, alţii se vor duce către televiziuni, alţii se vor duce către teatre particulare sau de club, sunt atâtea cluburi care funcţionează acum ca teatru, ca teatre, în dughene, ultima invenţie este teatrul de apartament. Eu zic că o să fac, dacă nu o să mai am de lucru, teatru de maşină: vă invit în maşina mea câţi încăpeţi în maşină.
E puţin trist că tinerii nu au un viitor clar, dar e asumată. Cei care se duc acum spre teatre trebuie să ştie lucru ăsta. În multe ţări, chiar în Occident, sunt mai relaxaţi în privinţa asta şi mulţi tineri au o meserie sau un servici din care îşi câştigă existenţa, aşa cum eram şi eu în Statele Unite ca învăţător şi în timpul liber băteam pe la porţile Hollywood, Mallywood, Bollywood, şi încercam, şi de multe ori reuşeam, să fac spectacole pentru americani, eram trimis de agentul meu să fac castinguri pentru tot felul de filme de reclamă şi aşteptam să mă vadă cineva şi să-i sar în ochi. În clipa când faci un rol, ai şanse mai mari pentru că e dezvoltată industria de film în mod special, iar în teatru foarte mulţi tineri şi am fost la multe spectacole de teatru particular în care oamenii veneau, se adunau pur şi simplu fără nicio recompensă, din banii lor puneau şi din timpul lor închiriau o sală, repetau şi jucau. Încercau să câştige ceva din vânzarea biletelor, bilete care erau foarte ieftine, că dacă erau prea scumpe nu venea nimeni pentru că nu erau un nume. Era un teatru de exemplu care inventase o şmecherie care atrăgea publicul: la intrare casiera avea un zar şi te punea să arunci zarul. Ce număr cădea atâţia dolari plăteai. Cădea unu, un dolar plăteai, cădea şase plăteai şase, toată lumea se supunea acestei probe.. Şi până la urmă cred că se făcea o medie care era costul biletului de 3-4 dolari ceea ce era suficient ca să acopere măcar cheltuielile iminente.

AGERPRES: Ce planuri aveţi pentru perioada următoare?
Radu Gheorghe: Sunt câteva spectacole care se joacă în continuarea stagiunii de anul trecut, pe scenele câtorva teatre. Spectacole în care joc... "Interpretul" îl pomenesc primul pentru că am prima reprezentaţie pe 23 ianuarie. Vă invit să-l vedeţi, este o comedie muzicală, o piesă scrisă de Tristan Bernard şi tradusă de maestrul Radu Beligan care a avut amabilitatea să îmi dea această piesă încă de acum vreo 30 de ani. O jucăm din 2009, iar domnul Florin Călinescu, directorul Teatrului Mic, a preluat ca gazdă acest spectacol şi iată îl ţine a patra stagiune. Este un spectacol care se joacă la Foarte Mic şi umple sala. Asta m-a inspirat să scriu acea invitaţie, un spectacol care este ca o terapie pentru spectatori pentru că noi reuşim să îi aducem pe spectatori într-o stare în care să uite de grijile lor şi să le preia pe ale noastre. Mai în glumă, mai în serios, chiar asta fac toate spectacolele.
Pe urmă este spectacolul "Contrabasul", care se joacă la Teatrul Excelsior, domnul Aurel Mitran, directorul actual al teatrului, mi-a făcut bucuria să ajute la producţia acestui spectacol chiar în acest teatru, un spectacol pentru adulţi de ora 18,00, 19,00 seara, ştiindu-se că Teatrul Excelsior, teatrul maestrului "Ion Lucian", este un teatru preponderent pentru copii. E un program pe care ar dori să-l continue Teatrul Excelsior la seral. O serie de spectacole dedicate părinţilor şi copiilor care vin de obicei aici. Eu am profitat de acest program şi iată că a ieşit "Contrabasul", un spectacol de asemenea muzical, o piesă tradusă de asemenea de maestrul Radu Beligan. În amândouă spectacolele am semnat şi regia. De asemenea este un spectacol itinerant pe care l-am preluat sau a fost eliberat de Teatrul Naţional, "Ludwig, Nicolo & Jo", spectacol muzical în care eu şi Mihai Bisericanu, colegul meu care are de asemeni educaţie muzicală, el cântând la pian, eu la vioară, şi partenera noastră Georgeta Ciocârlan, este cea care ne prezintă într-un spectacol care pleacă de la un schelet muzical clasic, de la Beethoven, şi ajunge până la năstruşnicii şi improvizaţii muzicale şi nu numai, facem şi numere de pantomimă şi dansuri în acest spectacol. Acesta a devenit un spectacol itinerant şi ofertă permanentă la spectacole comandate de firme, pentru că e un spectacol în care nu avem nevoie de decor, noi venim cu instrumentele, sigur că suntem în frac, purtătorii spiritelor lui Beethoven şi Paganini, aşa e scenariul, şi e deliciul spectatorilor, în primul rând al celor care au o minimă educaţie muzicală, dar nu numai, pentru că ajungem, suntem aproape de manele, dar nu atacăm încă repertoriul ăsta, pentru că nu se ştie niciodată. În pregătire sunt câteva proiecte pe care nu aş vrea să le dezvălui acum pentru că e o superstiţie să nu spui, să nu vorbeşti dinainte de a se înfăptui pentru că nu se mai realizează.
Pe de altă parte proiectele, cel puţin în ziua de azi, s-au dovedit a fi un schelet foarte fragil din cauza sistemului în care trăim, partea de susţinere financiară este greu de obţinut şi când ai obţinut este greu de păstrat. Ca să nu spun că de multe ori ai toate garanţiile şi în ultimul moment afli că nu se mai poate, nu mai sunt banii sau au fost deturnaţi către alte acţiuni.
Este foarte dificil ca independent, aşa cum sunt eu, să îţi susţii un proiect până la capăt. De asemenea, pot să vă spun că anul trecut, 2013, a fost un an fast pentru că sunt o fire pozitivă ca experienţă, dar ca experienţă de care nu aveam nevoie, adică am suportat câteva cacealmale de la cele mai serioase instituţii, chiar primării ale oraşelor, nu spun acum care sunt acestea. Au făcut evenimente majore, au invitat artişti, printre care m-am numărat şi eu, artiştii au performat şi au plecat neplătiţi. Dar asta e viaţa de artist, ziua vesel, noaptea trist. Şi ziua se măreşte. AGERPRES/(A - autor: Petronius Craiu, editor: Georgiana Tănăsescu)